Mel de Paşte - Passion of Christ

Mel Gibson a reuşit ceea ce n-a reuşit nimeni la Hollywood: să facă un film vorbit în două limbi "moarte" (aramaica şi latina) care să spargă box-office-ul! Indiferent de ce s-ar putea spune despre valoarea lui, ca film, Patimile lui Hristos este un fenomen de masă. De aceea, mă-ndoiesc că cineva s-ar lăsa influenţat de orice părere (critică sau encomiastică) despre acest fenomen; va prefera - pe bună dreptate - să meargă la cinema ca să se convingă pe pielea lui.

Şi bine va face. Dacă există un cîştig intelectual în a sta să priveşti două ore de violenţă continuă şi interminabilă asupra unui biet trup omenesc, el nu poate fi decît acesta: paradoxal, Patimile... este un film care te pune pe gînduri. Nici vorbă de "antisemitism" - cei care l-au condamnat pe Isus acum 2000 de ani s-a întîmplat să fie evrei, dar raţiunile profunde ale intoleranţei (religioase) sînt de oricînd şi de oriunde. De fapt, partea cea mai interesantă (pentru că problematică) a filmului se consumă în primele 30 de minute: romanii (Pilat etc.) ezită, neştiind ce să facă cu "fiul Domnului", fariseii îl afurisesc, fidelii plîng... "Revoluţia" declanşată de Isus - o răsturnare a dogmelor în vigoare la acea dată - nu putea fi întîmpinată cu flori, iar mesajul său nu avea cum să fie primit cu braţele încrucişate. Din clipa în care începe supliciul, filmul lui Gibson alunecă însă încet, dar sigur, într-un senzaţionalism cu atît mai neplăcut cu cît este subliniat, la tot pasul, de o "stilizare" rizibilă şi rudimentară. Ceea ce putea fi, la rigoare, un documentar în timp real (faptele, doar faptele; OK, chiar era nevoie de un film care să restabilească "adevărul" crud, după atîtea versiuni pioase & pastelate!) este minat de "efectele de stil". Dar care "stil"? Gibson nu are stil, ci un "melting pot" de stiluri - toate, stridente... (Există şi două scene care reuşesc să-l evite: flash-back-ul cu Isus şi Maria, în jurul unei mese, şi scena - de o emoţie reţinută - în care Claudia, soţia lui Pilat, se apropie de Maria şi Maria Magdalena, dăruindu-le nişte ştergare.) Concretul fizic este însoţit de o pletoră de ralentiuri (fiecare cădere a lui Isus, în drumul spre Golgota, este în "slow-motion"), iar detaliile cele mai prozaice, într-o sărbătoare a soluţiilor tehnologice. Patimile lui Hristos se transformă într-un fel de manual, de "Cum să...": cum să flagelezi cît mai bine, cum să baţi un piron într-o palmă pe-o cruce, cum să dai apă cuiva răstignit la trei metri deasupra, ş.a.m.d. Filmele poliţiste bune ne-au învăţat că este greu să ucizi; Patimile... lui Gibson ne arată că e uşor să filmezi această greutate, cîtă vreme ai satisfacţia datoriei împlinite.

Jim Caviezel (în rolul lui Isus) are un chip interesant; din păcate, de la jumătatea filmului încolo, nu prea mai vezi nimic din el: devine o masă desfigurată şi însîngerată, cu un ochi închis la tortura ce nu mai conteneşte. Şi Maia Morgenstern (în rolul Mariei) are o faţă interesantă; problema e că această faţă cunoaşte o singură faţetă: aceea a suferinţei împietrite. Regizorul, "domnul Gibson", i-a spus probabil că durerea ei trebuie să fie reţinută, stoică, drept care Maia traversează filmul ca o figurantă mută (de durere), fără altă replică decît lacrimile care-i curg.

Există un singur film cu adevărat excepţional despre Isus: se numeşte Evanghelia după Matei, a fost făcut acum exact 40 de ani, este în alb-negru iar regizorul lui era comunist şi homosexual: Pier Paolo Pasolini. De unde se vede că numai Credinţa te poate ajuta în viaţă, dar nu te ajută să faci filme bune. Amin!