Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Ai noştri tineri la Chişinău învaţă...


Observator Cultural, martie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Un regizor român montează la un teatru din România o piesă a unui autor din Republica Moldova, un regizor moldovean pune în scenă o piesă rusească pe o scenă brăileană, un director de scenă din Cluj semnează un Romeo şi Julieta într-o instituţie de spectacol din Chişinău. Sînt fapte fără legătură între ele (şi care nu justifică, e adevărat, un titlu precum cel de mai sus), datorate, poate, globalizării ori, poate, crizei din teatru şi dorinţei de diversitate. Sigur e doar faptul că e pentru prima dată cînd astfel de colaborări sînt cu adevărat vizibile (iar lor li s-ar adăuga recenta premieră a lui Alexander Hausvater de la Teatrul Naţional de Operetă, Odiseea Vîsotski, unde participarea, în distribuţie, a unor actori de la Chişinău sau de origine moldovenească e remarcată în toate materialele de promovare).


Confuzii realiste în teatrul absurdului de zi cu zi

Textul lui Constantin Cheianu, Volodea, Volodea a apărut anul trecut într-o antologie a Fundaţiei "Camil Petrescu"/Teatrul Azi, înainte de a fi montată de Claudiu Goga la Naţionalul din Iaşi, sub titlul Made in Est (unde preferinţa pentru "Est" în loc de "East" permite utilizarea, pe afiş, a semnului grafic pentru moneda euro). Cheianu, critic de teatru, altminteri, e unul dintre dramaturgii foarte interesanţi de peste Prut şi, spre deosebire de alţii, un autor de teatru jucat şi publicat (e interesant de remarcat cum terminologia aplicată acestei zone - Basarabia versus Republica Moldova - trasează limite ideologice radicale între unionişti şi susţinătorii independenţei Chişinăului; astfel, volumul editat de Florica Ichim se cheamă Dramaturgi basarabeni de azi, o asumată contradicţie de facto, de vreme ce provincia românească Basarabia în mod sigur azi nu mai există). Volodea... e, însă, prima sa piesă jucată în România - şi n-aş spune că regizorul i-a făcut neapărat un mare bine.

Căci Claudiu Goga tratează în cheie realistă întreaga poveste a tînărului prins în schema corupţiei generalizate, în care situaţiile sînt conştient împinse pînă la un insuportabil absurd, iar "excesivul" realism nu face decît să îmbrace spectacolul în aura rizibilă a neverosimilului (şi a conformismului la prima mînă, după cum arată selecţia muzicală: aşa cum recomandă dramaturgul, în spectacol există intermezzouri de rap, interpretate de toată distribuţia, au, n-au treabă cu textul-comentariu social implicat, totul sfîrşind în scene cvasipenibile, în care cei mai mulţi dintre actori par stîngaci; hip-hop-ului i se adaugă o melodie portugheză pomenită în piesă, intitulată chiar Volodea, Volodea, un cîntec al lui Pavel Stratan - doar e vorba despre Moldova - şi, în final, Recviemul lui Albinoni/Giazotto, la îndemînă în teatru cînd e nevoie de tonuri tragice).

Aparent, e mult mai uşor de înţeles - ori de mimat înţelegerea - universul mental şi cultural al Europei de Vest şi al Americii de Nord decît cel al fostei regiuni româneşti şi republici sovietice de care nu ne desparte decît un rîu. Iar tentaţia confuziei cu spaţiul autohton e uriaşă (începînd cu neatenţia de a vorbi despre telefoane moldoveneşti dînd numere româneşti). Textul lui Constantin Cheianu are particularităţile lui "naţionale", oricît va fi el scris în limba română: o anume aplecare spre patetism, un anume sentiment al disperării (care, în ochii scriitorului, face din actul dramaturgic singura formă posibilă de manifestare a protestului civic), un anume mod de a vedea enorm şi de a simţi monstruos născut din convieţuirea cu o lume a extremelor. Tocmai acest exces al simţirii e ceea ce Made in Est nu reuşeşte să prindă, tratînd Volodea, Volodea într-o inadecvată manieră mot à mot. Dacă prin moldoveni se-nţeleg şi alţii, asta nu înseamnă că realităţile teatrale stau la fel peste tot.


Clasicii pe limba noastră şi a altora

Nu pot scrie prea multe despre Pescăruşul făcut de Mihai Fusu (actor, de formaţie, foarte activ şi apreciat la Chişinău, prezent în Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti, din 2007, cu Poveşti de familie de Biljiana Srbljanovic) la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila, din cauză că nu am ajuns la timp să văd începutul.

Spre marea mea dezamăgire însă, nici nu-mi doresc să văd, în integralitatea sa, acest spectacol, judecînd după ceea ce chiar am avut sub ochi: actori prost distribuiţi (argumentul unui posibil contre-emploi nu stă în picioare), un personaj - Şamraev - eliminat cu totul şi replicile lui, redistribuite aleatoriu (punîndu-l pe corectul interpret al lui Medvedenko, Liviu Pintileasa, în situaţii hilare), actori lipsiţi de convingere, cu un joc sub nivelul oricărei alte reprezentaţii la care voi fi asistat la Brăila. Aş vrea să mă fi înşelat, iar prima parte a montării să compenseze impresia unei totale noncomunicări între artişti, a limbilor teatrale diferite şi fără traducere pe care o dă restul.

Noncomunicare fără legătură directă cu propria cultură a fiecăruia, dacă e să facem o paralelă cu Romeo şi Julieta, tot un text clasic, regizat de m.chris.nedeea la Teatrul "Eugène Ionesco" de la Chişinău într-o versiune modernizată şi exploatînd potenţialul comic al piesei (cu momente extratextuale pentru "familii", creditate cu un comportament semiaberant, cu alunecarea în derizoriu a înfruntărilor armate şi o Doică - Ala Menşicov - nu tocmai cu toţi boii acasă). Ca de obicei, nedeea acordă mai multă atenţie unor detalii şi micilor scene decît coerenţei de ansamblu a spectacolului, mai ales în ce priveşte evoluţia psihologică a eroilor. Motiv pentru care, aşa colorate cum sînt - şi atrăgînd reacţii foarte pozitive dinspre public -, personajele sînt fie statice (Andrei Locoman, în rolul tatălui lui Romeo, Victor Nofit, jucîndu-l pe Mercuţio, care, în plus, pierde scenic în duet cu Veaceslav Sambriş, interpretul lui Tybalt, un actor cu o prezenţă foarte puternică), fie contradictorii şi excesive (Doica). Construit pe o atentă dimensiune vizuală - la care costumele Stelei Verebceanu contribuie consistent -, inclusiv în alegerea distribuţiei, acest Romeo şi Julieta o "plasează" pe Doriana Talmazan în rolul Ducelui, mizînd pe contrastul dintre actriţa subţire şi mică de înălţime şi gărzile de corp care-o flanchează, bărbaţi masivi, numai muşchi şi forţă ţinută în frîu. Ar fi fost foarte bine, totuşi, dacă Romeo şi Julieta înşişi - actori-studenţi în anul II - ar fi depăşit condiţia de personaje secundare în propria poveste (din cauză că, pur şi simplu, nu-şi pot susţine partiturile). Aş zice, însă, că o calitate a montării de la Chişinău e, pe lîngă umorul bine controlat şi spiritul de deriziune care, însă, nu-i dăunează lui Shakespeare, absenţa jocului sentimental-patetic ce face nota dominantă a teatrului din Republica Moldova; tentaţia metafizicului, atîrnînd greu asupra esteticii realiste, asupra teatralităţii în general, de la Elisabeta I la Cui i-e frică de Virgina Woolf?.

Trebuie să recunoaştem că, dincolo de nonbariera lingvistică (oare?), teatrul din Republica Moldova şi cel din România îşi au, fiecare, propriul specific. Decenii la rînd, fiecare a mers pe alt drum, iar dacă e să se întîlnească, n-o vor putea face decît la jumătatea drumului. Adică lucrînd împreună, întru ciocnirea limbajelor.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer