Când vine vorba despre topuri, o să întâlniţi şi oameni care-or să vă spună că treaba asta e o prostie, că ele (topurile), chiar dacă ţi-ai bate capul să le faci, n-au nicio relevanţă (decât, eventual, azi faţă de ieri) şi că nu poţi separa atât de drastic nici măcar - în cazul nostru - filmele aceluiaşi gen, darmite filmele unor genuri diferite...
De fapt, toţi facem topuri. De la listele de cumpărături la lista lucrurilor de luat în călătorii şi de la playlisturi până la liste subtile, gen "Cele mai bune cărţi care să te adoarmă încă de la pagina 5", vieţile noastre ar fi un haos nonstop fără liste. Adică fără topuri. Dacă lista e "gradul zero al topului" (pui pe ea ce-ţi aminteşti că ţi-ar trebui), topul e gradul zero al igienei sufletului. Cu cât suntem mai stresaţi, necesitatea de a-ţi pune ordine în lucruri şi de a-ţi stabili priorităţile în viaţă devine evidentă. Mai mult: cu cât suntem mai bombardaţi de informaţii inutile (vezi mass-media) şi mai spamaţi de oferte de care n-avem nevoie (vezi e-mailurile), cu cât avansăm excedaţi în hăţişul linkurilor (vezi Google), descoperind că nici nu mai ştim de unde am pornit, cu-atât ne dăm seama că, fără liste şi fără topuri, suntem pierduţi...
Oamenii ajung să se împartă între topangii (cei care-şi impun diete culturale, exersându-şi nasul să miroasă de la o poştă ce e bun pentru ei şi ce nu) şi toptangii (cei care nu-şi impun nimic şi înfulecă tot, riscând indigestia). Topangiii sunt gurmeţi: au văzut/auzit/citit destule ca să nu mai pună botul la orice. Toptangiii sunt gurmanzi: pun botul la orice, considerând - precum Marx - că cantitatea trece în calitate (cu cacofonie cu tot).
Şi aşa e şi cu festivalurile. Gilles Lipovetsky (vezi Ecranul total) susţine că cinefilul de azi e până la urmă, paradoxal, mai selectiv decât cel de ieri. Nu pentru că gustul lui ar fi mai sigur - o, nu; ci pentru că are mai puţin timp la dispoziţie. Ritmul frenetic în care trăieşte lumea în secolul XXI are şi avantaje: te obligă să fii mai pragmatic când vine vorba de loisir. De la pachetele de voiaj la pachetele de filme adunate şi legate frumos, cu funda unui festival deasupra, oamenii par să prefere lucrurile gata-preparate. Tocmai pentru că nu au timp să caute acul în carul cu fân, se lasă pe mâna celor care l-au căutat deja pentru ei şi li-l oferă sortat şi ambalat. De fapt, orice festival este un top (sau mai multe): alegi lucrurile cele mai bune pe care poţi să pui mâna şi le aşezi, într-un dozaj meseriaş, pe căprării, ştiind prea bine care-s vârfurile şi care, titlurile "de umplutură" (orice festival ar trebui să premieze şi lucrurile cele mai proaste). Iar la sfârşitul zilei (orice festival e un fel de "ziua cea mai lungă", la capătul căreia juriile premiază, iar organizatorii cad laţi), lista filmelor câştigătoare este, clar, (tot) un top.
Surprize? Există, fireşte, dar nu unde credem. În topurile mari, gen "Cele mai bune 100 de filme ale tuturor timpurilor", ele sunt de negăsit - semn că sita a fost deasă. Niciun critic sănătos la cap, de exemplu, n-o să pună vreodată în top Topaz al lui Hitchcock; cel mult, în "topul celor mai proaste filme de Hitchcock": n-a făcut prea multe (cam o mână de titluri), aşa c-ar fi un top cam sărăcuţ. Dar filmul cu titlu de formaţie românească din anii '80 ar figura cu siguranşă.
În concluzie: să facem (şi să iubim) topurile, sau nu?
Eu cred că iubirea faţă de topuri înseamnă, implicit, iubirea faţă de arta respectivă şi că, da, cum nu poţi iubi tot ce se face (ar fi o lipsă de discernământ), e bine să separi ceea ce e bun de ceea ce nu e. Tocmai pentru a iubi mai inteligent ceea ce merită iubit.