Ăsta nu e un motiv să nu-ţi placă filmul. De regulă nu te duci la o epopee pentru a înţelege mai bine lucrătura delicată a minţii omeneşti. Te duci pentru a înţelege mai bine cum o oştire scoate untul din altă oştire. Şi iată-l pe Gibson, în rolul lui Wallace, îmbărbătându-i pe răsculaţii scoţieni, învoindu-i pe cei mai timizi să plece acasă, dar avertizându-i că, într-o bună zi, îşi vor regreta prudenţa într-atât încât vor fi dispuşi să dea toată viaţa lor liniştită în schimbul unei a doua şanse de a muri pe câmpul de bătălie. Discursul este, desigur, furat din Henric al V-lea (în traducerea lui Ion Vinea: "Iar nobilii ce dorm acum în ţară / Blestem numi-vor lipsa lor de-aici / Şi-a lor nobleţe lucru de nimic / Când le vor spune unii c-au luptat / Alăturea de noi, de Sân-Crispian."), dar asta nu-l face mai puţin convingător. Jumătate din faţa lui Gibson e vopsită în albastru. Nările îi freamătă la concurenţă cu ale calului său. Când se duce să trateze cu englezii (dacă alea se pot numi tratative), îi înfruntă cu ceva ce noi, amărâţii de bărbaţi din ziua de azi, am putea confunda cu un surâs; în realitate le arată colţii. Arată ca un om care are nevoie urgentă de o baie de sânge, nu se mai poate abţine. Când, în sfârşit, se face ora de baie, filmul exultă. Henric al V-lea, în ecranizarea lui Laurence Olivier (realizată în timpul celui de-al doilea război mondial), avea ceva din exultarea asta. Henric al V-lea, în ecranizarea lui Kenneth Branagh (din 1989), n-o avea; era filmul unui bărbat modern, şcolit să privească războiul cu tristeţe, imun la entuziasmele astea sălbatice sau, în orice caz, conştient de faptul că ar fi de prost gust să li se abandoneze. Gibson e mai puţin reţinut. Reţinut? E hipnotizat de roiurile de săgeţi ce dispar în cer şi apoi se întorc. E stârnit de imaginea cailor îmboldiţi de englezi înfigându-se în ţepuşele pregătite de scoţieni. Când două oştiri aleargă una spre cealaltă, vrea un impact cum nu s-a mai văzut, vrea trupuri zburând prin aer, ţăndări omeneşti. Vrea ca monteurul său (excelentul Steven Rosenblum) să se sincronizeze cu războinicii: pentru fiecare tăietură de sabie, o tăietură de montaj. Vrea ca imaginile să cânte sau măcar să scandeze un poem barbar. Spun toate astea cu admiraţie; în prostul lor gust, în amocul lor, bătăliile din Braheveart sunt printre cele mai impresionante din istoria cinematografului.
Între două bătălii, filmul înlemneşte. Pe Gibson nu-l interesează intrigile, tratativele, cauzele mai adânci, intenţiile mai subtile; nu ia din istorie decât un singur lucru. Dar asta nu e o problemă, pentru că genul cinematografic în limitele căruia lucrează nu-i cere mult mai mult şi Braveheart devine un frate de cruce mai sărac cu duhul şi mai prost crescut, dar frecventabil, al unor Spartacus şi Robin Hood. Nici cele cincisprezece minute de martiriu nu-i fac prea mult rău, deşi sunt cam multe - trezesc bănuiala că starul pur şi simplu îşi satisface masochismul - şi sunt găunoase - nu au putere, dar încearcă să împrumute făcând trimitere la Hristos. Masochismul care aspiră la o dimensiune spirituală nu e un lucru nou în istoria star-system-ului: gândiţi-vă la bătaia purificatoare pe care a încasat-o Brando în Pe chei şi la voluptatea cu care s-a lăsat biciuit în One-Eyed Jacks - proiect în care s-a implicat atât de tare încât a ţinut să-l şi regizeze. Gîndiţi-vă la Luke Mână Rece, puşcăriaşul interpretat de Paul Newman, care, după ce se lasă snopit de cel mai dur dintre tovarăşii săi de detenţie, e recunoscut ca mesia şi în final moare cu braţele întinse pe o cruce invizibilă. Mai aproape de noi, gândiţi-vă la iluminarea obţinută tot cu preţul unei bătăi de personajul lui Edward Norton din A 25-a oră - adept al lui Luke Mână Rece, după cum o dovedeşte afişul pe care-l are acasă. Şi, coborând pe scara talentului (eventual şi pe scara evoluţiei), gândiţi-vă la regularitatea cu care un Sylvester Stallone şi un Jean-Claude Van Damme s-au lăsat răstigniţi pe ecran, încercând să-şi exprime pe această cale - între două demonstraţii de forţă fizică - forţa spirituală. Luke Mână Rece a fost unul dintre filmele adolescenţei mele şi am o anumită afecţiune pentru această tradiţie, pentru frumoşii masochişti - mântuitori într-o lume fără nici un Dumnezeu - şi pentru patimile lor - versiuni vulgarizate ale Patimilor. Dar treaba asta n-are nici o legătură cu religia. Or, Mel Gibson, exponent al acestei tradiţii şi practicant al religiei catolice, a început să le confunde.
**
Traian Ungureanu, care crede că Patimile lui Hristos este o capodoperă, a vorbit despre "imaginile şi detaliile pline de înălţime spirituală" din filmul lui Gibson, lucruri "plasate, cu o discreţie foarte artistică, în nuanţe, aluzii şi detalii". Mda. La începutul filmului, camera se mişcă în noapte prin grădina Ghetsimani cu toată discreţia artistică a personajului titular din Halloween 5: Blestemul lui Michael Myers. În secvenţa în care Iisus o salvează pe Maria Magdalena, vedem mai întâi piciorul Lui coborând pe pământ cu încetinitorul (de la o mare înălţime spirituală, probabil) şi ridicând un nor de praf; dacă, în loc de sanda, ar fi încălţat cu o cizmă, piciorul ar putea aparţine justiţiarului dintr-un western, apărut la timp ca să oprească un linşaj (în fundal vedem mulţimea). Şi acesta e unul dintre flashback-urile liniştite care întrerup spectacolul căsăpirii lui Iisus. Mai vreţi înălţime spirituală? Ce ziceţi de un scurt unghi subiectiv al lui Iisus? (Eu unul nu ştiu ce să zic.) În extrema cealaltă avem momentul în care romanii întorc crucea pe care L-au răstignit: mai întâi o ridică pe o parte, apoi se pregătesc să o împingă; ne pregătim pentru şoc - Iisus făcut una cu pământul - şi Mel Gibson trage de timp, stoarce câteva secunde de suspans oribil din această situaţie. Asta nu face din el un sadic; instinctul regizorului de filme de acţiune alege în locul lui, îi dictează mişcările, îi impune ritmul. Asta e problema cu violenţa acestui film - nu faptul că e prea multă, ci legea după care e aplicată: "Nu ştii cum să-ţi atingi spectatorul? Brutalizează-l!" În cinematograful comercial de proastă calitate, asta e prima poruncă; nu contează că loveşti fără stil, important e să loveşti susţinut. Evident că există ceva vindicativ în metoda asta; ca şi Braveheart, filmul pare să aibă boală pe cineva (pe evrei, de exemplu). Dar adevărul e că n-are minte. Uitaţi-vă la secvenţa finală, când Iisus învie şi pleacă, pe o muzică belicoasă, cu maxilarul încleştat, ca Terminatorul înaintea unei noi misiuni de anihilare. Şi slavă Domnului că Gibson n-a urmat cuvânt cu cuvânt scenariul scris în colaborare cu Benedict Fitzgerald: "Ochii lui Caiafa strălucesc de o excitaţie care-i taie răsuflarea." Strălucesc şi în film, dar cu discreţie artistică.
**
Ghiciţi la ce film se referea un preot iezuit atunci când spunea: "Ne arată cât de urâtă e obscenitatea... cât de rea e." E filmul al cărui scenarist a declarat că, înainte de a se dedica acestui proiect, "simţeam că nu contribui la binele omenirii". E filmul al cărui regizor, referindu-se la numeroasele orori descrise cu meticulozitate, a vorbit despre o anumită "calitate documentară". E vorba despre Exorcistul, un film care în 1973 spunea - într-un limbaj cinematografic extrem de primitiv, dar pe un ton solemn - o poveste horror cu o fetiţă posedată de diavol. Exorcistul a fost primit ca o lucrare importantă. Aşadar, dacă nişte metode regizorale rudimentare, aplicate unei poveşti ieftine, pot să impresioneze, era firesc ca nişte metode regizorale încă şi mai rudimentare, aplicate "celei mai mari poveşti din toate timpurile", să întoarcă lumea pe dos. Apropo, am citit undeva că Patimile lui Hristos ar fi un film inovator. E exact opusul, şi chiar de-aceea a avut un asemenea efect. Aşa cum a observat Horia-Roman Patapievici, unii oameni vizionează Patimile lui Hristos "ca pe înseşi patimile lui Hristos".
Într-un eseu recent, Alex. Leo Şerban arăta cum un film poate da la o parte tot ce e sofisticat în spectator - toată memoria cinematografului, tot ce-i aminteşte că realitatea imaginii cinematografice e o iluzie, o convenţie -, lăsându-l la fel de inocent şi de impresionabil ca spectatorul parizian din 1895, fugind din calea trenului ce venea spre el într-unul dintre filmele proiectate de fraţii Lumière. Leo Şerban dădea ca exemplu Stăpânul inelelor şi aici nu sunt de acord cu el: reacţia la Stăpânul inelelor nu are nici o legătură cu modelul Lumière - vezi, deci crezi -, ci cu cealaltă mare direcţie care se contura la începuturile cinematografului: modelul Méliès - să vezi şi să nu crezi. Reacţia la Stăpânul inelelor nu este uimirea naivului care crede că totul e adevărat; este complimentul pe care până şi cel mai sofisticat spectator are dreptul să-l facă unor iluzionişti abili. Dimpotrivă, un film ca Patimile lui Hristos, cu subiectul său copleşitor, cu pretenţiile sale de documentar (iată carnea lui Iisus, iată sângele lui Iisus), are exact efectul descris de Şerban. Nu contează că limbajul cinematografic e atât de grosolan (cum glumea Nae Caranfil, "e un film în care până şi latina e vulgară"), atât de insultător încât secvenţa în care Petru se leapădă de Iisus e imediat urmată de flashback-ul cu "te vei lepăda de Mine". Vedem carne, vedem sânge - credem. Asta îmi aminteşte de un pasaj din romanul lui Graham Greene Sfârşitul unei iubiri, în care eroina e mai întâi îngrozită de nişte "hidoase statui" de sfinţi, de o imagine a lui Iisus cu vopsea roşie curgându-I din ochi şi din mâini. Dar apoi recunoaşte că o parte din ea are nevoie de toate astea: "Am putea să-L iubim sau să-L urâm dacă n-ar exista trup? N-aş putea să iubesc un abur..." Mel Gibson a făcut un film foarte prost - ca experienţă, este opusul unei iluminări artistice sau religioase -, dar nu poate fi contrazis cu totul atunci când spune că şi-a făcut datoria: le-a dat multor oameni ceva de care aveau nevoie. Greşeala este să crezi că un lucru de care ai nevoie este neapărat un lucru bun.