Harvey Keitel
"Îmi place pentru un soi de sinceritate şi relaxare vis-à-vis de cariera lui. Nu e carierist şi nu cred că şi-a premeditat parcursul, iar ca joc, din cauza asta, a fost cumva sincer, nu a vrut să demonstreze nimic. Mulţi actori se ghidează după principiul: "Fii atent acuma, mamă, ce rol fac eu!" E un aspect foarte subtil, trecerea de la "uitaţi-vă la mine, ce bine joc eu acest rol" la "eu sunt ăsta pe care îl vedeţi şi atât". M-a preocupat multă vreme acest lucru şi am avut revelaţia acestui tip de joc când l-am văzut pe Harvey Keitel în Smoke. Acolo nu vrea el să ne arate nouă cine e el. În altă ordine de idei, ştiu din cartea lui Scorsese (Scorsese despre Scorsese) că, după fiecare film, Keitel voia să renunţe la cinema. În sensul ăsta e opusul lui de Niro, fiindcă de Niro a pus mâna pe Scorsese şi nu l-a mai lăsat. Nu prea sunt la curent cu ce a mai făcut Keitel în ultimul timp, dar el ar fi un actor pe care îl admir."
Michelangelo Antonioni
"Pe vremea liceului, era o modă să mergi la filme "de artă". De fapt, aşa se face educaţia. Pentru a te putea bucura de adevărata artă, mai întâi trebuie să faci un efort pentru a înţelege ce e interesant la un cineast sau la altul. La Antonioni mă incita tot misterul personajelor, faptul că te lăsa să te bucuri de micile detalii. Nu mi se pare un cineast uşor de digerat şi cred că e nevoie să faci un mic efort pentru a-l înţelege, chit că eşti snob şi mergi să vezi un film de-al lui doar fiindcă ţi-a zis un prieten că e bun. Cu Antonioni se poate întâmpla şi astfel: să-i vezi un film întreg, să ţi se pară că nu ai înţeles nimic şi totuşi să-ţi placă."
Jim Jarmusch
"Îmi place fiindcă filmele lui îţi dau senzaţia de sfârşit de lume, deşi nu sunt apocaliptice. Nu am încercat niciodată să-mi răspund de ce îmi place mai mult Jarmusch decât alţii. Cred că mă atrage fiindcă mă regăsesc în acest tip de viziune, în singurătatea personajelor lui."
The Kid / Piciul, SUA 1921
regia: Charles Chaplin
"L-am văzut cu taică-meu la cinemaul de cartier Pacea, duminica dimineaţa. Am plâns, bineînţeles. Aveam vreo 7-8 ani, ţin minte că abia începusem să citesc singur şi îmi conveneau mai mult filmele mute. The Kid e important pentru mine fiindcă e unul dintre puţinele filme pe care îmi amintesc să le fi văzut împreună cu tatăl meu."
Il Vangelo secondo Matteo / Evanghelia după Matei, Italia-Franţa 1964
regia: Pier Paolo Pasolini
"E primul film cu neprofesionişti pe care l-am văzut şi mi s-a părut foarte adevărat, deşi nu cred că respectă adevărul istoric în totalitate. Dar mi-au rămas feţele, prim-planurile apostolilor şi ale oamenilor care îl urmăresc pe Iisus. Asta mi s-a părut fantastic şi m-a emoţionat. Am văzut ulterior şi Jesus of Nazareth al lui Zeffirelli, dar mi s-a părut foarte fals. Filmul lui Pasolini mi s-a părut foarte sincer şi m-a marcat. M-a determinat să-mi pun probleme despre mine ca persoană, despre relaţia mea cu Dumnezeu. Ţin minte că, după ce l-am văzut, m-am apucat să citesc evangheliile. Mi se pare foarte important ca un film să-l afecteze într-un fel pe spectator."
1974, une partie de campagne, Franţa 1974
regia: Raymond Depardon
"Îmi plac în general toate documentarele lui Depardon. La acest film m-a impresionat felul în care a surprins campania electorală a lui Valéry Giscard d'Estaing. Regizorul stă tot timpul în ceafa personajului pe care îl urmăreşte. Îmi aduc aminte de o scenă care m-a atins în mod deosebit. Erau Giscard cu încă un tip din echipa lui într-o maşină mare. Cu toate astea, fiindcă Depardon era lângă ei cu camera de filmat pe umăr, erau nevoiţi să se înghesuie. La un moment dat, din reacţiile celorlalţi îţi dai seama că cineva miroase a transpiraţie. În ziua de azi, când imaginea persoanelor publice e atât de cosmetizată, îţi dă o stare deosebită să vezi că cineva a surprins pe film un asemenea accident. Spun asta fiindcă un detaliu de felul ăsta conferă politicienilor din film umanitate şi ei devin ataşanţi."
De ce trag clopotele, Mitică?, România 1981
regia: Lucian Pintilie
"L-am văzut la începutul anilor '90. A fost o lovitură în ceea ce-l priveşte pe Caragiale. Până atunci, opera lui Caragiale fusese adaptată cu tot felul de briz-briz-uri, cu floricele etc., sub formă de vodevil mai degrabă. Alegerea de a-l trata dur, de a arăta grobianismul lumii lui, a fost o inovaţie a lui Pintilie. L-am văzut la cinema Patria. Lângă, era un aprozar şi în sală mirosea a varză murată, cred că se spărsese un butoi. Eu eram atât de impresionat de film, care era o legendă la noi, citisem deja cartea lui Mircea Iorgulescu care scrisese înainte o analiză critică a operei lui Caragiale în care citea lumea acestuia într-un mod asemănător lui Pintilie. În fine, m-am gândit că Pintilie a făcut-o special, adică a spart special butoiul de varză murată, pentru ca experienţa vizionării filmului să fie cât mai autentică cu lumea de pe ecran."
Smoke, SUA-Germania-Japonia 1995
regia: Wayne Wang, Paul Auster
"M-a impresionat prin sinceritate. Cristi Puiu mi-a spus, înainte de a filma Moartea domnului Lăzărescu, că vrea să-mi interpretez rolul în aşa fel încât să nu fiu recunoscut nici măcar de apropiaţii mei. Văzând Smoke, am avut o revelaţie referitoare la stilul de interpretare al lui Keitel şi mi-am dat seama ce voia să spună Puiu atunci. Altfel, mi-a plăcut la Smoke faptul că îţi lasă impresia unei prietenii de sfârşit de lume, că e un film despre ce a mai rămas din prietenie la sfârşit de lume."
Zui hao de shi guang / Three Times, Taiwan - Franţa 2005
regia: Hou Hsiao-hsien
"Îmi plac filmele care îmi oferă bucuria de a descoperi relaţii sau oameni fără ca lucrurile să fie arătate explicit. Un film de tipul lui Zui hao de shi guang, lent, cu dialoguri puţine, te implică mult ca spectator, te cheamă înspre el. Te provoacă să fii foarte atent şi, deşi poate părea plictisitor, fiindcă mintea ta e obligată să mişte tot timpul, e de fapt foarte antrenant. Filmul lui Hsiao-hsien m-a ţinut cu sufletul la gură. E interesant când relaţiile şi personajele sunt subtil arătate, când prind carne pe parcurs. Iar faptul că nu citeşte din start care e personajul pozitiv şi care e cel negativ, pe un spectator obişnuit cu clişeele şi reţetele clasice îl incită. Fiecare minut e surprinzător şi continuă să fie astfel până în final. Ca simplu spectator, te întrebi de multe ori: de ce să mă intereseze pe mine să văd un film fără o poveste alertă, să stau să mă uit pur şi simplu la un om obişnuit pus într-o situaţie oarecare? Însă, dacă încerci totuşi să vizionezi un asemenea film, la un moment dat devii foarte atent la cele mai mici detalii, la lucruri pe care de obicei nu le observi şi asta te bucură. La un film poliţist, de exemplu, nu o să fiu niciodată atent la faptul că actorul a simţit nu ştiu ce chestie pentru că acţiunile sunt mult prea puternice şi nu mă invită să dau importanţă subtilităţilor."
On Directing Film, 1992
de David Mamet
"Mi-a plăcut enorm cartea. Mamet spune citându-l pe Eisenstein: "un film este ceea ce se petrece în mintea spectatorului între secvenţe". Citind On Directing Film, mi-am dat seama că aşa este de fapt. M-a mai marcat apropo de actorie. El spune că actorul nu trebuie decât să facă o acţiune şi are dreptate. În momentul în care îi arăţi spectatorului o trăire pe care bănuieşte că o ai, îi jigneşti inteligenţa şi te respinge automat. Noi, actorii, tindem să ne arătăm emoţiile din teama că spectatorul nu le-ar vedea dacă nu exagerăm un pic. E o frică inconştientă, nu e o senzaţie controlabilă. Sunt două feluri de a păcăli actoriceşte, jignind spectatorul: a-ţi juca emoţiile sau a încerca să joci contra emoţiilor. Uneori îţi poţi bloca reacţii care îţi vin natural tocmai din frica de a nu exagera. În acest sens, cartea lui Mamet m-a ajutat enorm să îmi clarific anumite concepţii despre meseria mea."