deci am văzut Antichrist-ul lui von Trier... Oh Doamne. L-am văzut duminică seara şi - ţii minte că mi-era teamă să mă duc la proiecţia de presă? Ei bine, temerile mele erau întemeiate: Antichrist e un film ratat. Asta e vestea proastă.
Vestea bună este că e şi un film de Lars von Trier, ceea ce înseamnă că nu te lasă indiferent. Cum să explici, altfel, faptul că duminică seara, la 7 (filmul începînd la 7.30) sala Debussy era deja plină!? Aşa ceva n-am mai văzut la Cannes... Toţi cei care s-au grăbit să umple sala cu jumătate de oră înainte sînt cei pe care LvT nu-i lasă indiferenţi; că au venit să-l huiduie sau să-l aplaude (a avut parte de amîndouă) demonstrează faptul că LvT rămîne "agentul provocator nr. 1" al Cinema-ului, ceea ce - dacă te uiţi în jur - e o poziţie destul de confortabilă, pentru că nu are mulţi rivali.
Deci, cum e filmul?
Păi, pînă spre final (adică în partea a treia şi înainte de "Epilog") este un thriller de atmosferă filmat dumnezeieşte... Este poetic şi straniu şi "out of this world", îţi aminteşte de frumuseţea vizuală a unor filme ca Offret / Sacrificiul lui Tarkovski şi The Night of the Hunter al lui Laughton. Sînt, într-adevăr, cadre (onirice) care-ţi taie răsuflarea. Apoi începe nebunia... Iar aici aş vrea să împart scrisoarea asta în două, să spun, într-o parte,
| ce se întîmplă în film (El şi Ea, aşadar) (Willem Dafoe şi Charlotte Gainsbourg), retraşi în cabana lor din pădure, în locul numit Eden... El încearcă să facă terapie cu Ea (amîndoi şi-au pierdut copilul în "Prolog" iar Ea, fireşte, este cea mai afectată), descoperind lucruri bizare din comportamentul ei de dinaintea morţii - cum ar fi faptul că, în pozele făcute fiului lor, acesta apărea cu pantofii puşi invers sau că, în teza feministă pe care începuse s-o scrie acolo, scrisul ei era din ce în ce mai deformat... Brusc, totul scapă de sub orice control, Ea îl loveşte cu un obiect greu, El leşină, Ea se duce să ia un polizor, îi sfredeleşte piciorul stîng şi i-l prinde cu polizorul (lumea din sală se îngrozeşte, apoi rîde să se elibereze de tensiune), apoi aleargă, de năucă, afară, să se masturbeze, El se tîrăşte, cum-necum, în pădure, reuşeşte să intre într-o vizuină, Ea se întoarce în casă, vede că El a dispărut, iese din nou şi începe să-l strige, să urle "De ce m-ai părăsit, nemernicule?", apoi îl găseşte, îl îngroapă, îl dezgroapă, îl aduce înapoi în casă şi-ncepe să-l masturbeze, El ejaculează sînge, după care Ea ia o foarfecă şi-şi taie clitorisul... | iar aici să povestesc ce se întîmpla la 2 minute de casă, în piaţeta din rue de la Misericorde, în aceeaşi duminică. Întorcîndu-mă, aşadar, spre prînz ca să mănînc, am auzit muzică şi am văzut o mulţime de oameni strînsă în piaţetă. Era o cîntăreaţă de stradă care, cu un microfon, ridica un Hymne a l'Amour (piesa lui Edith Piaf) în aer liber, pentru bucuria celor strînşi s-o asculte. Şi lumea era parcă în transă, asculta cu religiozitate - iar o doamnă, nu prea tinerică, dansa singură. Era soare, era cald şi părea că toţi oamenii ăia trăiau în cea mai bună dintre lumile posibile... Este locul prin care trec zilnic, e şi o piaţă cu flori, legume şi fructe peste drum - un mic paradis. Cred că, în duminica aceea, nu exista un loc mai vesel în Cannes, departe de lumea dezlănţuită de pe ecrane în care lucrul cel mai benign - dintre toate atrocităţile văzute - va fi fost un cap în gură dat de o fată alteia (în Fish Tank al Andreei Arnold) şi în care părticica de omenire din Taking Woodstock al lui Ang Lee pare o oază de utopie ca o albină prinsă în chihlimbarul timpului... |
Că Lars von Trier a vrut să provoace (din nou), este evident. Că această "terapie" (personală) nu e pentru toate gusturile, din nou evident. Dar mi se pare onest să i se recunoască două lucruri: forţa viziunii - oricît de "insuportabile" - şi îndrăzneala de a ataca un gen (horrorul), pe care-l duce pînă în pînzele albe (care pînze, fiind vorba de horror, nu pot fi decît roşii-întunecate). În fond, despre ce vorbim aici? Despre un film care este - în mod manifest - făcut să îngrozească, să imagineze un spaţiu în care "domneşte haosul" şi să postuleze legătura inextricabilă dintre Sex şi Oroare... Dintre Natură şi Teamă...
De aceea, mi-e milă de cei care au văzut "porno" în acest film. Nu ştiu ce pornouri văd aceştia, dar în cele văzute de mine nicio femeie nu-şi taie clitorisul cu o foarfecă şi niciun bărbat nu ejaculează sînge. Şi mai cred că reacţia (viscerală) de respingere a filmului vine din faptul că LvT a atins, aici, un tabu tenace: reprezentarea sexualităţii ca Haos absolut - beznă a minţii, pe care nicio "cultură" ordonatoare nu poate să-l regularizeze.
În orice caz, simt nevoia să zic şi eu - ca spectatoarea australiană întrebată de cotidianul Metro ce părere are despre Antichrist, la ieşirea din sală - că e un film necesar şi că e o bucurie că există şi cineaşti cum e Lars von Trier, care nu fac filme de comandă cu Eric Cantona, telefonate, "umaniste", uşurele, glumeţe şi cu lipici la public - precum Ken Loach, autorul "crowd-pleaser-ului" Looking for Eric... Adevărata obcenitate este aceasta!