Tot ce am văzut de Kiarostami mi-a plăcut. Taste of Cherry poate fi proiectat fără probleme la facultăţile de teologie sau filosofie, e tare bogat în teme care privesc existenţa în termenii ei cei mai intenşi - viaţa şi moartea -, încît poate poate fi o sursă importantă pentru discuţii de seminar. Ten oferă un portret al lumii arabe, unul imposibil de ghicit în acei termeni din jurnalele de ştiri sau din presa scrisă. Shirin încheie exemplar pentru mine un parcurs sumar (am văzut doar aceste trei pelicule) al operei cinematografice a lui Abbas Kiarostami.
The Wall este unul dintre discurile mele preferate, iar Pink Floyd sînt piatră de temelie în simţirea mea muzicală. Discul din1979 s-a născut în urma unui incident dintr-un concert al englezilor, în turneul care promova albumul din 1977, Animals. În timpul unui spectacol, Roger Waters a scuipat un fan. În discuţiile purtate cu sine după acea gafă, Waters spune că îi revenea adesea în minte o imagine, a unei trupe şi a unei audienţe despărţite de un zid care să asigure protecţia şi care să mascheze ambele părţi.
Un alt proiect care mi-a fost prezent în minte pe durata vizionării lui Shirin e Blue al lui Derek Jarman, unde vezi un ecran albastru, povestea desfăşurîndu-se în spatele lui. Fiind neaccesibilă vederii - poate fi doar auzită - spectatorul trebuie să găsească o altă cale prin care să îşi apropie istoria din din spatele ecranului albastru. Ecranul lui Jarman e zidul care ascunde privirii povestea, doar că aci nu e scut (ca la Pink Floyd), ci e o interogaţie adresată spectatorului - acesta e invitat să mediteze asupra naturii cinematografiei şi asupra rostului cinematografiei ca artă vizuală, atît timp cît sensul poate ajunge şi altfel la destinatar.
Kiarostami vine dincoace de istoriile de astea. De obicei, în măsura în care un film spune o poveste, spectatorul e închis de termenii acelei poveşti ca într-o cuşcă. Libertatea sa de mişcare e redusă la spaţiul circumscris de film. Spectatorul e izolat de tot universul său din afara cinematografului, filmul vine ca un zid între el şi lumea sa totală şi îl obligă să reţină şi să se deplaseze numai într-o parte din acel univers, parte indicată tot de proiectul urmărit pe ecran. Ceea ce face Kiarostami e să pună spectatorul faţă în faţă cu propriile trăiri de la cinema. De obicei spectatorul e atît de prins în povestea urmărită - şi asta e miza Hollywoodului, să prindă spectatorul, să-l suspende, să îi anuleze complexitatea raţional-emotivă şi să-l reconstruiască în funcţie de interesele vreunui personaj de pe ecran, care, la rîndul lor, sînt tributare ideologiei succesului, visului american - încît uită că e un pion într-un exerciţiu manipulativ. Kiarostami asta face: aşează spectatorul filmului său faţă în faţă cu reacţia spectatorilor la cinema (pînă la urmă, îl aşează faţă în faţă cu propria sa condiţie de spectator de cinema). Vreme de nouăzeci de minute, camera de filmat a lui Kiarostami surprinde (în gros-plan) reacţiile unor chipuri care privesc tragedia lui Shirin, soţia marelui rege Koshrau al Persiei, dar îndrăgostită de Farhad, un iscusit constructor.
În primul rînd Shirin deschide privitorului spaţiul în care poate să efectueze o autoanaliză pe tema reacţiilor personale la filme. Apoi, rămînînd în interiorul proiectului, rămînînd alături de ceea ce vedem propriu-zis pe ecran, filmul construieşte o veritabilă simfonie a chipului uman (feminin) în cele nouăzeci de minute ale sale. Pe lîngă aceste laturi, mai e un aspect esenţial atins de Shirin: emoţiile, dragostea, căldura, groaza faţă de violenţă, sînt universale. Sufletul arab nu e diferit de alt suflet de pe pămînt, şi el se cutremură în faţa violenţei, şi el speră nebuneşte, şi el suferă din dragoste, şi el e capabil să iubească nespus. Din filme ca 300, judecînd prin vorbele politicienilor occidentali, am putea crede că lucrurile stau altfel, că arabii ar fi nişte roboţi neînsufleţiţi, născuţi pentru a distruge civilizaţia occidentală. Shirin răspunde acestei probleme în mod subtil şi, de aceea, extrem de plăcut la atingere. Shirin e o veritabilă operă de artă.
Am văzut apoi numai filme din competiţie:
Bahrtalo! / Hai noroc, în regia lui Robert Lakatos, are în prim-plan doi prieteni, Lali şi Lori, un ţigan gabor şi un maghiar, cetăţeni români, care luptă pentru o viaţă mai bună. Filmul - documentar 80%, ficţiune 20% - a fost realizat în două etape. Un scurtmetraj, în care vedem aventurile protagoniştilor prin Viena, unde vor să pescuiască aparatură audio şi echipament sportiv second hand, pe care să le valorifice la noi. Apoi, odată ce Lori pleacă în Egipt ca ghid turistic, Lakatos a conceput un fel de urmare a scurtmetrajului iniţial, cu care să obţină un film de lungmetraj. E o poveste de viaţă, plină de viaţă, care bine dispune. Cîteva scăpări de interpretare are soţia lui Lali, spre final, e destul de clar că nu s-a simţit prea confortabil în faţa camerei, spre deosebire de soţul ei. Un film care merită văzut.
La nana vine din Mexic fără gripă porcină, dar cu o porţie de plictiseală consistentă. Problema filmului e facilitatea. Personajele sale sînt atît de uşor de dibuit, sînt atît de străvezii încît le vezi toate măruntaiele înainte să şi le arate ele în mod direct. Reacţiile lor sînt atît de la-ndemînă, atît de schematice, încît te apucă rîsul. Şi, cum era de aşteptat, fata din casă (personajul din titlul filmului), dintr-o persoană închistată, închisă, ciufută, începe să se deschidă, începe să înveţe ce înseamnă feminitatea şi să se comporte ca atare. Pentru frumuseţea lui Shirin i-am dat ăstuia o stea în plus faţă de cum ar fi fost normal, adică două stele în total.
Ziua am încheiat-o cu o proiecţie a unui film din Sri Lanka, Machan. Care a fost bun. Prima parte, cel puţin. Şi ca frescă socială e interesant, deşi, avînd în vedere că e o comedie, imaginile din societate nu sînt cele mai obiective cu putinţă. Nişte tineri vor să plece cu orice preţ spre Europa, Germania. După ce ambasada Germaniei le refuză plecarea legală, sri lankezii descoperă o posibilitate sigură de a părăsi ţara natală: un anunţ dintr-o revistă mediatizează o întrecere de handbal din Bavaria, unde e invitată şi o echipă din Sri Lanka. Doar că locuitorii de acolo nu ştiau ce-i ăla handbal. Aplică, totuşi, pentru concurs. Şi primesc o invitaţie oficială pentru echipă - şaisprezece jucători - plus doctor, plus antrenor. În afara echipei, fiecare dă fiecăruia informaţii despre o posibilă plecare în Germania, aşa că mai toată lumea vrea să plece. Cam în asta constă prima parte a peliculei, vedem cazna personajelor de a găsi o modalitate de a pleca spre o lume mai bună - cu un comic de situaţie destul de amar, plăcut tocmai prin faptul că cere un anumit grad de seriozitate pentru a te putea bucura de el. Centrul de greutate se mută, apoi, dinspre situaţia personajelor în mediul lor natural, înspre constructul fantasmagoric cu Germania şi handbalul. Iar situaţiile astea sînt cam previzibile odată ce toate sînt legate de efortul băieţilor de a juca handbal întîia oară în viaţa lor, taman într-un meci oficial. Cu toate acestea, pînă la urmă şi Machan e un film OK.
Descarcă povestea filmelor din TIFF 2009 aici.