După cum se ştie, oraşele mici, îndeobşte numite "de provincie", au născut, graţie încrengăturilor complicate în care se adună şi se despart relaţiile dintre locuitori, graţie arhitecturii lor obosite (întotdeauna, indiferent de situarea spaţială ori temporală), graţie acelui inefabil aer melancolic alcătuit din apusuri somptuoase, arbori seculari, caldarîm accidentat, ciripit de păsărele şi cucoane (scuze pentru barbarism!) andimanşate, au născut - zic - o întreagă literatură. Exemplul obligatoriu e, fireşte, Madame Bovary, dar el este precedat şi urmat de o adevărată legiune. Din punctul de vedere al rubricii de faţă, interesante pot fi însă numai oraşele mici posesoare de teatru - iar din cîte ştiu eu, această categorie nu a născut nimic specific în cîmp literar, cu excepţia unui policier nemţesc (Krimi, ca să mă exprim adecvat) al cărui titlu, fireşte, îmi scapă acum. Această indiferenţă a autorilor faţă de subiect e regretabilă, pentru că fie şi numai viaţa actorilor din asemenea oraşe oferă o veritabilă comoară de teme, conflicte şi tipuri, numai bune de "nemurit". Din fericire, omisiunea poate fi, totuşi, oricînd remediată.
Regretul pentru pomenita absenţă m-a invadat nu demult, pe cînd traversam în marş forţat zona centrală a oraşului Eger, dinspre castel spre teatru. Pentru că la Eger, urbe de cca 60.000 de suflete, situată în nord-vestul Ungariei, într-o renumită zonă viticolă, există şi un castel, şi un teatru. Legătura subtilă dintre ele este asigurată de Géza Gárdonyi, scriitor din secolul al XIX-lea, al cărui nume figurează atît pe frontispiciul teatrului, cît şi pe coperta unui foarte popular roman, Stelele din Eger, pe care întîmplarea face ca eu să-l fi citit, tradus în româneşte, la o vîrstă foarte fragedă, cînd poveştile unde eroismul şi dragostea se întîlnesc îţi produc o impresie - cum se zice - de neşters. De aceea, cînd teatrul din Eger a invitat reprezentanţi ai scenelor-partenere din NETA (New European Theatre Action) la un "show-case" cu producţii de-ale sale din ultima vreme - "microstagiune" se cheamă asta în jargonul autohton de profil - nu am ezitat nici o clipă să-mi pregătesc bagajul. (Deşi drumul pînă acolo nu a fost tocmai simplu. Dar despre călătoriile "prin teritoriu", comparativ, în România şi în alte ţări, poate că voi bate cîmpii cu altă ocazie.) Iată-mă, aşadar, la Eger.
Teatrul "Gárdonyi Géza" a fost construit, în forma actuală, la începutul secolului trecut. Renovările succesive l-au dotat, pe lîngă sala de peste cinci sute de locuri, cu o mică sală de tip studio, unde am şi văzut primul spectacol, Neguţătorul din Veneţia de Shakespeare, în regia unui copil teribil al regiei maghiare actuale, Sándor Zsótér, totodată actor de teatru şi, mai ales, de film. În viziunea sa, tragicomedia shakespeariană despre "diferenţă" şi efectele funeste ale urii absurde dintre oameni devine o dramă de cameră - la propriu, pentru că acţiunea este strămutată într-o încăpere de apartament oarecare dintr-un bloc oarecare, dintr-acelea cu care socialismul a împodobit toate ţările pe unde a trecut -, o dramă sordidă şi grotescă, al cărei final "fericit" nu aduce, de fapt, împăcarea. Decorul halucinant - un perete circular compact şi foarte înalt ce reproduce imaginea binecunoscutelor faţade "de cartier" - îi obligă pe actori să intre şi să iasă din scenă pe sus, escaladînd şiragurile de balcoane identice, într-o probă de rezistenţă care nu-i doar fizică; impecabil antrenaţi şi la unison foarte buni, aceştia joacă susţinut, sec, "rece". Deşi o traducere simultană nu mi-ar fi prisosit deloc, spectacolul mi se pare tulburător; şi foarte amar.
Trupa de la Eger a făcut dovada bravurii sale şi în alte două spectacole pur teatrale - Ţarul Ivan îşi schimbă meseria de Mihail Bulgakov (regia: Menyhért Szegvári) şi Alice, după (evident) Alice în ţara Minunilor de Lewis Carroll (regia: András Dömötör) -, dar şi într-o insolită montare aducînd împreună cele două secţii ale instituţiei, cea de teatru şi cea de balet, pe care regizoarea Dóra Bartha le-a pus, pe deasupra, în slujba copiilor: Spărgătorul de nuci, unde, pe un scenariu extras din povestirea fantastică a lui E.T.A. Hoffman şi pe fragmente din muzica lui Ceaikovski, actorii dansează şi dansatorii declamă, spre încîntarea sălii (în care pînă şi copii de trei-patru ani stăteau cuminţi şi atenţi în scaune). Într-un cuvînt, amintirea trainică pe care am căpătat-o la Eger a fost aceea a unei excelente trupe actoriceşti, în care, în plus, cîteva personalităţi se impuneau prin înzestrare multiplă şi farmec.
Este ceea ce am văzut adeseori în teatrele din oraşe mici - în România şi sub alte ceruri. Actori de calitate egală - uneori, superioară... - aceleia pe care le-o recunoaştem, de regulă, vedetelor. Actori capabili să "închege", prin simpla lor prezenţă pe scenă, spectacole pe punctul de a se dezmembra sub ochii noştri. Actori capabili să treacă pe neobservate şi fără nici un efort vizibil de la comedie la tragedie şi invers. Actori capabili să "umple" spaţiul şi să-i dea formă şi consistenţă. Actori care, cîteodată, ajung capete de afiş în oraşele mari cu teatru (şi, cîteodată, chiar şi în oraşele mari cu teatru mare). Actori care, cîteodată, se întorc de unde au plecat, în oraşele mici cu teatru (şi, cîteodată, în oraşele mici cu teatru mic). Actori pe care, de multe ori, nici nu prea ştim cum îi cheamă. Acestor actori mi-ar plăcea ca un scriitor, undeva, cîndva, să le dedice o poveste unde eroismul şi dragostea se întîlnesc.