Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Filmele TIFF 2009: al treilea episod


iunie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sageata Valehtelija / Mincinosul, Finlanda, 1981
regia: Mika Kaurismäki

Primul film realizat de Kaurismäki vreodată, mediumetrajul Valehtelija e un omagiu adus lui Godard şi, în special, filmului său din 1964, Bande à part.

Protagonistul Ville Alfa e un tânăr pasionat de cinema. Când se adresează altora, se foloseşte în general de replici din filmele iubite. De asemenea, întotdeauna inventează poveşti neverosimile pentru a anima situaţia.

Valehtelija e realizat cu o poftă cinematografică debordantă de un cineast care nu cunoaşte riguros limbajul acestei arte. Precum celelalte două lungmetraje ale finlandezului văzute la TIFF 2009 (Helsinki Napoli All Night Long şi Avvrotomat), Kaurismäki pur şi simplu ignoră regulile esenţiale ale cinemaului. E diferit de Godard prin faptul că, spre deosebire de francez, care cunoştea atât de intim cinemaul încât îi încălca în mod conştient regulile înrădăcinate până la acea dată, el nu pare să deţină o cultură vizuală solidă. Ca regizor, pare să fie dotat cu două mâini stângi din punct de vedere tehnic. E însă atât de pasionat de cinema încât fiecare clipă pe care o transpune pe ecran e pasionantă prin sinceritate şi tandreţe. Distribuindu-l pe taciturnul şi seriosul Aki Kaurismäki în rolul principal, creează o atmosferă de zile mari prin potenţarea contrastului dintre aparenţa gravă a chipului acestuia şi acţiunile la care se dedă în fapt. Spre exemplu, după ce vizionează Bande à part într-o sală de cinema locală, reconstituie celebra scenă a morţii protagoniştilor de acolo în compania unui prieten. De asemenea, în final, simulează o moarte care duce cu gândul la cea a personajului lui Belmondo din À bout du soufflé al aceluiaşi Godard. Cu siguranţă că realizatorul finlandez încearcă să dea viaţă unui personaj asemănător celui interpretat de Belmondo în mai multe filme ale francezului. Prin atmosfera creată, dar şi datorită personei lui Aki şi a celorlalţi actori, eşuează parţial în demersul său. Personajele lui nu au aproape deloc aura intelectuală ale celor imaginate de Godard. Kaurismäki nu e un filosof, nu scrie replici memorabile prin complexitate ideatică. În schimb, deşi personajele lui, precum ale lui Godard, nu au nici trecut, nici viitor, sunt mai umane, mai puţin prizoniere ale lumii artificiale din film. Au o puternică rezonanţă umană şi sunt atinse de un derizoriu specific naturii umane. Din nou, Valehtelija conţine o nostalgie debordantă care pare a fi specifică universului cinematografiei finlandeze. Se prea poate ca această senzaţie să fie un rezultat al aparentei incapacităţi de comunicare a oamenilor acelor părţi a lumii.

Valehtelija e un film care trebuie citit în primul rând într-o cheie cinefilă. Fiind atât de puternic impregnat de referinţe cinematografice sau literare, e relativ închis şi s-ar putea ca o parte a spectatorilor să nu-i înţeleagă în totalitate mecanismele. Cu toate acestea, e imposibil să nu simtă forţa jocului cineastului finlandez şi să nu iasă din sală măcar amuzaţi de cele văzute pe marele ecran. Kaurismäki nu are încă un univers propriu în acest prim film al carierei, deşi anumite detalii personale pot fi zărite printre rânduri. Dă însă dovadă de o imaginaţie debordantă şi de o iubire enormă pentru cinema.


Sageata Gitmek: Benim Marlon ve Brando / Eşti Marlon şi Brando, Turcia, 2008
regia: Huseyin Karabey

Gitmek: Benim Marlon ve Brando e debutul în lungmetraj al lui Huseyin Karabey. Urmărind încercările Aycăi de a ajunge din Istanbul la iubitul ei din Irak, filmul reprezintă un prilej pentru spectator de a lua contact cu problemele sociale şi politice ale acelei părţi a lumii.

Karabey nu e superficial în descrierea lumii personajelor sale. Deşi anumite puncte-cheie ale scenariului nu sunt rezolvate până la capăt, filmul funcţionează şi, deşi cu un ritm lent - în ciuda construcţiei de tip road-movie din a doua parte, reuşeşte să menţină atenţia privitorului. Nu există în el calităţi majore care să-l impună unor discuţii cinematografice aprofundate, dar propune câteva aspecte care îl diferenţiază de multe alte producţii mediocre.

În primul rând, actriţa din rolul principal (Ayca Damgaci) e excelent distribuită şi condusă. Grăsuţă, tonică, instinctuală, această interpretă se confundă cu personajul omonim şi are o forţă destul de magnetică pentru a-l transforma într-unul relevant pentru spectator. Apoi, scenele avându-l în prim-plan pe iubitul ei mai vârstnic (Hama Ali) sunt originale, Karabey imaginând un personaj atipic. În film, Hama Ali este un actor celebru în Irak pentru rolul unui fel de Superman local pe care îl interpretează. Îi trimite Aycăi din timp în timp ultimele episoade pe care le realizează, însoţindu-le cu câte un mesaj personal. Respectivele secvenţe sunt amuzante şi creează un personaj memorabil, deşi unilateral caracterizat. Nu în ultimul rând, sunt de un real interes pentru un spectator european toate detaliile referitoare la realităţile sociale din Iran sau din Irak transmise de realizator prin intermediul personajelor şi al situaţiilor prin care trec ele.

Gitmek: Benim Marlon ve Brando este prezentat în competiţia oficială a TIFF 2009.


Sageata Darbareye Elly / Despre Elly, Iran, 2009
regia: Asghar Farhadi

Al patrulea lungmetraj al carierei iranianului Asghar Farhadi, Darbareye Elly e opera unui cineast care deţine o tehnică rară a colaborării cu actorii. Sunt foarte puţini regizori în acest moment în lume care reuşesc să recreeze pe marele ecran personaje de o asemenea naturaleţe (Abdellatif Kechiche sau Arnaud Desplechin ar fi două alte exemple). Nu epatează stilistic în nicio direcţie şi sparge pur şi simplu barierele percepţiei, dând impresia că oamenii de pe ecran se află în imediata apropiere a spectatorilor. Nu e deloc o calitate de neglijat.

Cu toate acestea, Farhadi nu are un univers propriu din punct de vedere ideatic, ceea ce îi scade valoarea dramatic. Darbareye Elly este, din punct de vedere dramaturgic, o conformistă poveste a dispariţiei misterioase a unei fete pe nume Elly. Petrecându-şi un weekend în compania mai multor cupluri venite în vacanţă pe plaja unei mări, aceasta se îneacă. Cel puţin asta cred celelalte personaje într-o primă fază. Ulterior, povestea se complică în momentul în care îşi dau seamă că de fapt nu cunosc nici măcar identitatea reală a fetei. Ies la lumină diferite detalii ale existenţei necunoscutei, cel mai important fiind un bărbat care sa dovedeşte a fi logodnicul ei. În a doua parte a filmului, suspansul converge spre descoperirea acestor detalii, dar şi asupra elucidării dispariţiei fetei.

Până în punctul în care devine evident demersul scenaristic al lui Darbareye Elly, filmul funcţionează precum o capodoperă. E spontan, personajele sunt tridimensionale, ataşante, dar în acelaşi timp rămân la distanţă, păstrându-şi misterul. Farhadi ştie, după cum menţionasem anterior, să le individualizeze apelând la mijloace pur cinematografice (îi ajunge o grimasă, un obiect de vestimentaţie pentru a le contura). Din nefericire, îşi pune talentul în slujba unei poveşti deloc personalizate şi nici măcar impecabil construite. Este deci un excelent regizor, dar în niciun caz un autor sau un mare povestitor.


Sageata Machan, Sri Lanka - Italia - Germania, 2008
regia: Uberto Pasolini

Debutul în lungmetraj al lui Uberto Pasolini, Machan redă cinematografic povestea unor prieteni din Sri Lanka care îşi doresc să emigreze cu orice preţ din propria ţară. Încearcă diferite stratageme pentru a-şi realiza visul, sfârşind prin a organiza ad-hoc o Organizaţie Naţională de Handbal. Reuşesc, falsificându-şi actele şi ocolind suspiciunile autorităţilor, să fie invitaţi la o competiţie internaţională desfăşurată în Germania. O dată ajunşi acolo, planul lor este de a fugi în direcţii diferite înainte de a ajunge să joace un meci propriu-zis. Planurile le sunt zădărnicite şi sunt nevoiţi să susţină câteva partide. Se ambiţionează pe parcurs şi reuşesc într-un meci să înscrie întâmplător un gol în poarta adversă. În final, reuşesc totuşi să îşi atingă idealul şi se împrăştie în diferite colţuri ale Europei.

Am apelat la un rezumat relativ amplu al scenariului din Machan deoarece filmul nu ridică mari probleme cinematografice. Pasolini rămâne la suprafaţa contextului socio-politic din Sri Lanka, oferind detalii superficiale şi dozate cu scopul unic de a împinge povestea mai departe. Are instinct în distribuirea actorilor şi nu comite greşeli majore. Nu excelează în nicio direcţie deşi, din cauza lipsei spontaneităţii dramaturgice sau cinematografice de până atunci, momentul înscrierii golului creează un efect puternic asupra spectatorilor. În rest, nici măcar ideea oarecum incitantă care stă la baza scenariului nu aparţine realizatorilor. Machan se inspiră dintr-un caz real.

Machan este prezentat în competiţia oficială a TIFF 2009 şi va fi proiectat din nou sâmbătă 6 iunie 2009, ora 15.30 la Cinema Republica.


Sageata Tatarak / Fiorii tinereţii, Polonia, 2009
regia: Andrzej Wajda

Tatarak e o încercare aproape experimentală a octogenarului cineast polonez Andrzej Wajda. Având la bază două surse literare (o povestire de Sándor Márai şi un monolog scris de Krystyna Janda), filmul sondează universul unei actriţe şi propune un dialog relativ incitant despre bătrâneţe, moarte şi despre modul în care cinematograful transpune şi transformă realitatea imediată.

Janda, celebra colaboratoare a lui Wajda din numeroase opere cinematografice, dar şi a lui Kieslowski sau Zulawski, e o actriţă care şi-a pierdut soţul de curând în urma unei boli grave. În filmul pe care tocmai îl turnează interpretează un rol opus, al unei femei care a fost depistată de curând cu un cancer metastazic, nefiind însă conştientă de boală.

Scenele din afara turnării o surprind pe Janda în planuri-secvenţă, fixe, rostind un monolog despre moartea soţului său şi despre modul în care dispariţia lui i-a afectat existenţa. Wajda apelează la o mizanscenă exterioară în respectivele scene, nepermiţând spectatorului să se identifice cu problemele ridicate de personaj. Janda, la rândul său, e exterioară personajului, dar într-un mod conştient.

Secvenţele din filmul turnat se petrec în trecut, în perioada imediat ulterioare celui de-Al Doilea Război Mondial. Wajda creează de această dată o atmosferă plină, clasică, protagoniştii fiind construiţi în aşa fel încât să fie ataşanţi, credibili. Deţine într-adevăr o virtuozitate de maestru acest polonez şi reuşeşte că confere respectivelor episoade o aură imemorială, relaţiile dintre personaje, dintre chipurile lor creând o densitate senzorială pe care foarte, foarte puţini cineaşti ai lumii au fost capabili să o transmită de-a lungul timpului. Momentele respective surprind disparat, aproape haotic, diferite detalii ale existenţei femeii ulterior depistării cancerului. Personajul îşi interoghează în permanenţă propria condiţie de muritor. Relaţia ei cu un tânăr oarecare e redată prin gesturi, prin priviri, Janda reuşind să exprime o gamă largă de trăiri interioare contradictorii ale personajului interpretat. Wajda alege varianta corectă, cinematografică şi nu apelează la tautologii verbale pentru a evidenţia stările prin care trece personajul în apropierea corpului tânărului. În disperarea chipului şi vocii lui Janda din acele clipe poate fi ghicit mult mai mult decât ar fi putut fi transmis prin cuvinte.

Tatarak nu e neapărat un film împlinit, nereuşind să lege într-un mod convingător toate acele episoade. E un demers cinematografic foarte ambiţios. Dacă ar fi fost dus la îndeplinire cu succes ar fi fost o mare capodoperă şi ar fi constituit un punct imens de reper al celei de-a şaptea arte. Astfel însă funcţionează mai degrabă ca o incursiune în bucătăria cinematografică a autorului său, la fel cum Inland Empire, spre exemplu, reprezenta în primul rând un master-class cinematografic oferit de Lynch spectatorilor. E comparabil cu F For Fake din 1974 al unui alt imens cineast, Orson Welles, care, la rândul său, încerca în acel film târziu să lase urmaşilor un prototip de naraţiune cinematografică şi să confere limbajului cinematografic o nouă direcţie (după ce, cu zeci de ani în urmă, o făcuse în celebrul Citizen Kane din 1941).

Andrzej Wajda nu îşi maschează vârsta, atât miezul ideatic propus aici, cât şi estetica la care apelează trădând manierismele epocii în care şi-a trăit clipele de mare glorie. E emoţionant faptul că polonezul nu caută modernitatea stilistică, rămânând fidel propriului univers şi propriei viziuni asupra cinemaului. E regretabil că nu a reuşit să ofere tinerilor cineaşti o nouă pistă narativă prin Tatarak. Le propune totuşi un dialog incitant, direct şi sincer, neavând nicio clipă aroganţa sau superioritatea pe care ar fi putut să le afişeze din poziţia de legendă a cinematografiei mondiale.

Tatarak e dedicat memoriei directorului de imagine Edward Klosinski, soţul Krystynei Janda şi colaborator fidel al lui Wajda. Monologurile actriţei sunt toate adresate acestui om care a decedat în chiar perioada filmărilor. Filmul trebuie citit şi într-o cheie puternic omagială şi nostalgică, constituind o rememorare a timpului trecut, nu doar din cauza acestei dedicaţii. Wajda o distribuie într-un rol secundar pe o altă mare legendă a cinematografiei poloneze, pe Jadwiga Jankowska-Cieslak. Întâlnirea tuturor acestor personalităţi aparţinând unei alte ere cinematografice poate naşte numeroase gânduri şi senzaţii în cei care le cunosc îndeaproape parcursul artistic. Şi poate umple senzorial şi ideatic unele dintre lipsurile scenariului.

Tatarak va fi proiectat şi duminică 7 iunie 2009, de la ora 19.30 la Cinema Arta.


Sageata Valentino: The Last Emperor, SUA, 2008
regia: Matt Tyrnauer

Demersul cinematografic al lui Tyrnauer poate fi comparat cu cel al realizatorilor cehi ai lui Obcan Havel, vizionat cu câteva zile înainte la TIFF. Precum cei din urmă, americanul îşi petrece câţiva ani (cred că doi) în intimitatea creatorului de modă italian Valentino. Nu rămâne la stadiul de cinema direct, ci se foloseşte de numeroase artificii dramaturgice pentru a recrea complexitatea omului urmărit. Când personajul vorbeşte despre tinereţea sau copilăria sa, Tyrnauer suprapune vizual fotografii cu acesta sau imagini din filmele care l-au influenţat. De asemenea, coloana sonoră conţine în permanenţă un refren aparţinând coloanei sonore compuse de Nino Rota pentru filmul La Dolce Vita al lui Fellini.

Nu e deloc un demers cinematografic strălucit, realizatorul ducându-şi intenţiile în general până la jumătatea drumului şi părând în permanenţă nehotărât în ceea ce priveşte direcţia narativă pe care să o urmeze. E posibil, ţinând cont de aparenta irascibilitate a protagonistului, ca materialul filmat să nu-i fi permis, din cauza inconsistenţei, să urmeze o cale directă şi lipsită de ambiguităţi stilistice. În numeroase rânduri, Tyrnauer violează intimitatea personajelor lăsând camera de filmat pornită, în ciuda dorinţei exprimate a acestora de a nu fi surprinse în respectivele momente. Cineastul e totuşi sincer, păstrând în montajul final imaginile reprezentând dorinţele exprimate ale personajelor. Indiscreţia sa conferă o oarecare complexitate personalităţii lui Valentino, filmul nefiind în totalitate servil protagonistului. Cu toate acestea, nu sunt prezentate în film opinii divergente în ceea ce priveşte arta de creator a lui, iar finalul e construit în aşa fel încât să emoţioneze.

Cu alte cuvinte, regizorul acestei opere cinematografice non-ficţionale se lasă furat de carisma propriului subiect şi nu reuşeşte să se detaşeze suficient de mult pentru a vedea poziţionarea personajului într-un ansamblu (fie el de orice natură: filosofică sau circumstanţială). Nu se poate vorbi despre un stil propriu acestuia şi nici măcar de o manieră regizorală rafinată. Valentino: The Last Emperor funcţionează însă la un nivel primar, transmiţând unui public necunoscător câteva detalii disparate ale carierei şi vieţii de zi cu zi ale personajului.


Sageata Kabuli Kid, Franţa - Afganistan, 2008
regia: Barmak Akram

În Kabuli Kid, debutantul Barmak Akram urmăreşte peripeţiile unui şofer de taxi care are de gestionat următoarea situaţie-limită: o pasageră "uită" pe bancheta din spate un nou-născut. Personajul va ajunge în cele din urmă la Radio Kabul, unde va da un anunţ prin care o somează pe mamă să vină la sediul redacţiei pentru a-şi recupera copilul contra unei sume de bani oferite de doi jurnalişti francezi.

Akram are la dispoziţie o echipă de colaboratori francezi care conferă filmului un aer profesional. În rest, unica sa calitate constă în distribuirea lui Hadji Gul în rolul principal. Acest actor din Afganistan e destul de subtil în general pentru a ţine atenţia spectatorilor orientată asupra problemelor prin care trece personajul pe care îl interpretează pe toată durata filmului. În rest, Akram nu încearcă nimic incitant din punct de vedere cinematografic şi, deşi reuşeşte să spună o poveste cap-coadă, nu aduce absolut nimic personal în demersul său. Până şi detaliile sociale din Afganistan sunt expediate şi oferite în doze minuscule. Cu toate acestea, acele străzi, chipuri sau clădiri dărâmate constituie unica motivaţie pentru un spectator de a dori să vizioneze acest film.

Kabuli Kid este prezentat în competiţia oficială a TIFF 2009.

Descarcă povestea filmelor din TIFF 2009 aici.




 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2009


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Rus


Alte articole

 Învăţăturile TIFF-ului - TIFF, 2009, Anca Grădinariu
 Ultima zi - TIFF, 2009, Mihai Chirilov
 TIFF-ul a devenit o instituţie, Gina Şerbănescu, un interviu cu Tudor Giurgiu
 La TIFF 2009, Andrei Creţulescu
 Palmares cu jumătăţi de măsură - TIFF, 2009, Cristina Corciovescu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2009


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer