Dacă întrebi la centrele de închiriere (pe vremuri video, azi DVD), ţi se va spune că Frank Darabont este un "film-buff extraordinaire". Dacă întrebi la Hollywood, ţi se va spune că Frank Darabont este un scenarist cu har, aplicat în special adaptărilor după Stephen King. Dacă întrebi niscai critici, ţi se va spune că Frank Darabont este un regizor care semnează "tearjerkers" pentru băieţi de modă veche. În fine, dacă-l întrebi pe el, îţi va răspunde că e toate astea la un loc. Cu mici precizări.
Cu participarea...
Spre deosebire de alde John Landis sau Joe Dante, ca să nu mai vorbim de Quentin Tarantino, domnul Darabont are mai multă încrîncenare şi mai puţin umor - ca atare, e niţel mai greu să te molipseşti de dragostea lui pentru literatura şi cinema-ul de gen (de la Edgar Allan Poe şi Richard Matheson la The Day the Earth Stood Still şi Aliens) şi e foarte uşor să-i priveşti de sus pornirile de autor. Dar numai indolenţii aleg calea uşoară, nu? N-o să-l auziţi niciodată pe domnul Darabont (al cărui birou e tapetat cu postere vintage şi umplut pînă la refuz cu Hellboy memorabilia) susţinînd că Tarkovski i-a schimbat viaţa sau că Bergman l-a făcut să se apuce de cinema - în schimb, v-ar putea povesti ore în şir despre filme uitate ca It! The Terror from Beyond Space (1958) sau despre filme preferate ca Escape from New York ("monstruos de cool!"). Domnul Darabont are un respect necondiţionat pentru figurile emblematice ale genului (James Whitmore, faimos pentru Them!, Dabbs Greer, faimos pentru sus-amintitul It! etc.) şi o admiraţie profundă pentru acei character actors fără de care, zice el, filmele n-ar funcţiona nicicum, indiferent de calibrul starurilor de pe afiş - drept care îi "cară" după el, indiferent că scrie, produce sau regizează, pe venerabilii William Sadler (bad-guy-ul din Die Hard 2), Jeffrey DeMunn (şeriful din The Hitcher), Bill McKinney (redneck-ul violator din Deliverance) sau Brian Libby (prea multe credite TV pentru a fi înşirate aici).
Domnul Darabont şi-i numără printre prietenii apropiaţi pe Chuck Russell, Steven Spielberg, Martin Landau şi, evident, Stephen King. Domnul Darabont numără, printre momentele favorite din cinema, epocala dezvăluire "I am your father" din Star Wars: The Empire Strikes Back / Imperiul contraatacă (şi e convins că astăzi surpriza ar fi fost publicată, "din timp", pe Internet). În fine, domnul Darabont numără, printre titlurile favorite, clasicul Soylent Green (Richard Fleischer, 1973) şi povesteşte încruntat cum era să-şi bată un coleg care s-a trezit să-i strige, înainte de premieră, "Soylent Green is people!". Teoretic, tonul sumbru / cassandric şi răsturnarea tragic / apocaliptică de situaţie din final se numără printre elementele care i-au decis, cumva, viitorul...
Scenariul...
Pînă să se apuce serios de scris, domnul Darabont s-a flendurit amuzat prin diverse departamente - a fost un soi de asistent de producţie la Hell Night (1991, primul job cinematografic, ocazie cu care l-a cunoscut pe Chuck Russell), a fost şofer la The Seduction (1982), costumier la Crimes of Passion (1984, Ken Russell) şi scenograf la Trancers (1985). Peste ani, a produs Collateral (pentru Michael Mann) şi a prestat două cameo-uri actoriceşti, unul în Vampires / Vampirii lui John Carpenter şi unul în King Kong-ul lui Peter Jackson.
Începînd din 1987, domnul Darabont a scris constant, fie scenarii integrale (A Nightmare on Elm Street 3: Dream Warriors, The Blob, pentru amicul Chuck Russell), fie episoade TV (Showdown şi The Ventriloquist Dummy, pentru Tales from the Crypt, zece bucăţi din Young Indiana Jones, pentru George Lucas), fie filme TV (Black Cat Run, pentru amicul DJ Caruso), fie doftoriciri mai mult sau mai puţin creditat/inspirate (The Fly 2, Frankenstein). Ultimele experienţe în materie au fost relativ triste - scriptul pentru M:I 3 s-a "dizolvat" atunci cînd prima versiune de plot/cast/regie s-a dus dracului, iar draftul minune pentru Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull, aplaudat de Spielberg, a fost respins fără comentarii de George Lucas. Domnul Darabont nu e trist, însă - una la mînă, o bucată masivă din Indy 4 a fost preluată de noul scenarist David Koepp (agenţii ruşi); doi la mînă, de 14 ani încoace, priorităţile sale au devenit cu totul altele...
Regia...
Parteneriatul dintre domnii Darabont şi King este la fel de legendar ca şi (sic!) legenda hollywoodiană care spune că oricine are dreptul de a debuta cu o adaptare după "maestru", atîta vreme cît cumpără drepturile pentru un dolar. În 1983, carevasăzică, domnul Darabont şi-a încercat mîna cu un episod din seria Nightshift intitulat The Woman in the Room, ecranizare deopotrivă stîngace şi fascinantă după o povestire extrem de personală a domnului King, pe care a scris-o, a montat-o şi a regizat-o. Trei ani mai tîrziu, domnul Darabont a mai cumpărat drepturile unei povestiri de Stephen King, apărute iniţial în colecţia Different Seasons, subcapitolul Hope Springs Eternal. După telefilmul extrem de eficace din 1990 intitulat Buried Alive, micul ecran a devenit, dintr-odată, mult prea... mic. Aşa se face că, în 1994, povestirea Rita Hayworth and Shawshank Redemption a devenit, sub titlul oarecum simplificat The Shawshank Redemption, deopotrivă primul film de cinema regizat de domnul Frank Darabont, un paradoxal eşec comercial (încasări nesemnificative), critic (prea mult sirop, prea puţin miez) şi "academic" (şapte nominalizări la Oscar, nici una concretizată) şi unul dintre cele mai iubite titluri din istoria modernă a cinematografului (locul 2 în topul all time pe Imdb.com, în caz că asta înseamnă ceva). Domnul Darabont a respectat întocmai scriitura şi structura cărţii (a ucis un personaj esenţial, a transformat un irlandez în negru, de unde o replică antologică, şi a comprimat trei şefi de închisoare într-unul singur), a împănat ansamblul cu trimiteri evidente la Contele de Monte Cristo sau Midnight Express, a trecut în revistă toate clişeele filmelor cu puşcării de pe vremuri şi, la final-ul (adăugit, dar nu impus) s-a declarat extrem de mulţumit că metafora sa despre umanitate a devenit povestea unei prietenii sincere şi emoţionante. Cînd, cinci ani mai tîrziu, s-a întîmplat premiera ecranizării după foiletonul The Green Mile, lumea a mustăcit: iar King, iar epocă, iar puşcărie, iar gardieni, iar prizonieri, iar Darabont?! Trei ore şi zece minute mai tîrziu, lumea se împărţea în două - jumătatea care se declara devastată emoţional şi care căuta explicaţii pentru "miraculosul" John Coffey (atenţie la iniţiale), pentru sufletul inimosului gardian Paul Edgecomb şi pentru destinul cel puţin straniu al şoricelului Jingles şi jumătatea cealaltă. Patru nominalizări la Oscar - nici un premiu, dar prezenţa pe afiş a lui Tom Hanks a asigurat un box-office rezonabil, care i-a permis domnului Darabont să renunţe la (re)interpretări biblice şi să atace (surpriză!) un scenariu scris de altcineva (în speţă Michael Sloane) şi să-l transforme într-un omagiu zaharat Frank Capra. Cu toate bunele intenţii, cu tot rapelul inteligent la Hail the Conquering Hero, al lui Preston Sturges, cu tot amorul pentru cinema vizibil în fiecare frame şi cu tot cu Jim Carrey în fruntea distribuţiei, The Majestic (2001) nu i-a convins nici pe cinici, nici pe nostalgici şi l-a amărît la culme pe regizor.
Au urmat şase ani sabatici, punctaţi de scenarii avortate şi un episod din The Shield regizat într-o doară, dar finalul lui 2007 l-a găsit pe domnul Darabont revenit în scaunul de regizor/scenarist/producător, cu o nouă (ha!) adaptare după Stephen King, de data asta tare departe de sentimentalismul anterioarelor. Prima jumătate din acest The Mist filmat nervos, cu camera pe umăr, funcţionează atît de bine (locuitorii unui orăşel sînt asediaţi în supermarketul local de dihănii nevăzute), încît treci cu vederea naivitatea infatuată atît de dragă domnului King şi obsesiile sale asurzitoare pentru predicatorii în haine de lup şi te gîndeşti că de la George Romero încoace nu te-a mai speriat/satirizat nimeni în aşa hal. Bizar însă, cînd filmul ia piciorul de pe pedala horror şi apasă pe parabola (dez)umanizării te gîndeşti că poate domnul Darabont are alte planuri, mai măreţe. Finalul, de o cruzime pe cît de gratuită pe atît de seacă, te convinge că da, idei măreţe, într-adevăr, dar nu întotdeauna planurile de acasă se potrivesc cu apocalipsa de pe ecran. Culmea, cărţulia domnului King se termina altfel, cu cuvîntul "hope" - dacă ne gîndim că domnul Darabont tot plănuieşte, de ceva vreme, o nouă ecranizare după Fahrenheit 451, mă gîndesc că această încheiere i se potriveşte şi dînsului.