Măscăricii suntem noi

Sala musteşte de oameni. E plin mereu la teatru, abia dacă găseşti bilete. De data asta nu mă ocup eu, sunt invitată. Tineri mulţi în sală, aceiaşi pe care îi vezi la mall. Mă bucur, deşi de îndată ce se sting luminile îmi trece instant bucuria. Vorbe, nu şoapte. Asta e cu schepsis, atenţie la genţi. Nu pune mă, mâna pe ea, ha ha ha. Foşnete de popcorn şi fâsâieli de suc. Barul din holul teatrului a fost prădat înainte de piesă, miroase a floricele cu unt şi a ciocolată.

Mă indispun instant. Mi se închid ochii de somn în semi-întuneric şi mă gândesc de ce oare am acceptat să vin. Îmi place să merg la teatru, dar nu la piese pentru mase. Da, sunt într-atât de snoabă.

Pe scena plină cu de toate, aruncate care încotro, Horaţiu Mălăele e Măscăriciul. Aşa-zisele glume din piesă - nevasta mea era slută, acuma e şi mai slută, nu o mai suport -, prind. Se aplaudă frenetic după fiecare sughiţ, flatulaţie, pupat pe chelie. Se râde în hohote la fiecare scălâmbătură, la fiecare replică de maidan.

Îmi dau seama că în vremuri de criză oamenii au nevoie de circ. Că vin la teatru să râdă ca la spectacole de varietăţi. Că râd şi când nu e cazul. La final, măscăriciul se împuşcă - sunt spectatori care se amuză.

În drum spre casă mă gândesc că în seara asta, la piesa asta, rolurile s-au inversat - noi, spectatorii, am fost nişte măscărici. Care ne-am aplaudat prestaţia de ne rupe o seară de mall şi de a veni la teatru. Trist spectacol.