Ca să-l descopere, regizorul demontează tacticos "jucăria". Aceasta este o urmărire și îl vedem pe inspectorul interpretat de Dragoș Bucur pîndind niște puști, lîngă o școală. Aceasta este o probă și îl vedem adunînd de pe trotuar un rest de țigară. Aceasta este o secție de poliție, acesta este șeful, iar aceasta este secretara șefului. Așa se fac lucrurile: polițistul trebuie să ceară hîrtii și să înainteze hîrtii. Iată și casa polițistului, soția lui, cina, Caracatița la TV. Ne uităm la un polițist care se uită la un film polițist. Dar începe să vadă altceva.
Tabloul, așa cum apare el în primele scene, e aproape idilic, dacă nu s-ar fi desprins un colț. Iar polițistul Cristi se încăpățînează să tragă de colțul ăsta, să vadă ce se află sub el. Dacă legile se schimbă, dacă la un moment dat consumul de droguri ușoare va fi permis, are rost să-l "nenorocească" pe un puști? Pentru o țigară cu hașiș? Asta-i întrebarea. Și din momentul în care o formulează, polițistul lui Porumboiu începe să se miște ca un personaj tridimensional într-o lume plată.
Nu v-ați fi așteptat la un polițist cu dileme? Ei bine, aici e toată frumusețea filmului, în felul în care regizorul dejoacă obiceiul comod de a pune etichete. Pe filme, pe meserii, pe oameni. De a vedea peste tot tipare, de a vorbi la general cînd de fapt nu există decît cazuri particulare.
Regăsim stîngăcia mimată a cadrelor din A fost sau n-a fost? și distanța fals-neutră pe care regizorul și-o impune față de personajele sale. Foarte rar camera se apropie de chipuri. Nu profunzimile psihologice interesează. E posibil să existe viață și fără ele. De fapt, camera nici nu s-ar putea apropia prea mult de lucruri și oameni. Trebuie să lase în prim-plan personajul-cheie: atmosfera, inerția omniprezentă, care face aerul să apese ca un balast transparent. Putem să-i simțim greutatea, să-i vedem granulația cenușie, opacitatea amenințătoare.
Atmosfera aceasta e una dintre mărcile stilistice ale lui Porumboiu. O altă marcă ar fi predispoziția ludică, plăcerea de a-și asambla și dezasambla universul-machetă pînă la părțile componente. Personajele lui seamănă cu statuetele modelate de Benvenuto Cellini din miez de pîine. Postura solemnă e contrazisă de scara redusă și de materialul ingrat de fabricație. De aici ridicolul difuz din mai toate scenele, culminînd cu cea în care șeful de secție ridică triumfător DEX-ul în fața subalternilor.
În filmul lui Porumboiu, avem de-a face cu o lume care suferă de exces de zel. Nu sînt atinși doar polițiștii și nu e un exces de zel oarecare. Toată agitația se produce în jurul cuvintelor. De unde atîta patos pentru definiție? De cînd am început să ne suspectam unii pe alții de "democrație prost înțeleasă"? Poate ni se trage de la comunism. Dar, dacă ne gîndim mai bine, nu există epocă sau sistem care să nu-și fabrice limba lui de lemn. Comunismul doar a dus-o la perfecțiune, a rupt complet limbajul de realitate. În discursul oficial, cuvintele nu reprezentau altceva decît cuvinte, deveniseră obiecte printre altele. Nu mai spuneau nimic. Iar neoficial, în bancuri și șușoteli, spuneau altceva decît trebuiau să spună. După ce am desconsiderat cuvintele, e firesc să ne simțim vinovați față de ele. De aici, din sentimentul de culpă, apare excesul de zel. Nu credeam în cuvinte, acum credem în ele cu asupra de măsură! Credem NUMAI în cuvinte, literă cu literă. Dicționarul e sfînt. Dicționarul e în toate, la tribunal, în bucătărie, în patul conjugal. Încă n-avem un discurs ordonator asupra lumii, dar ne-a rămas intactă masa vocabularului. Gindirea unică a murit, trăiască explicația unică!
Acesta este un raport. Iată-l. Umple ecranul. "Jucăria" e demontată piesă cu piesă, frazele se descompun în cuvinte, cuvintele în silabe, silabele în litere. Ce obiect mirobolant și inexplicabil! Ce probă incontestabilă că lipsește cea de-a treia dimensiune, a sensului, a profunzimii. Nu e o anchetă despre droguri, ci o altfel de investigație, în spațiul nesigur dintre cuvinte și lucruri. De unde timpii foarte lungi, senzația că distanța de la un punct la alt punct, de la un om la alt om se dilată pînă devine de netrecut. "Lege" este un cuvînt, iar cuvintele duc în cerc vicios la alte cuvinte, niciodată la realitate. Discuțiile din cuplu se înviorează doar cînd vine vorba de adjective și pronume adjectivale. Cei doi soți se află unul în bucătărie, unul în sufragerie, practic la doi pași, își vorbesc prin ușile deschise, dar parcă s-ar află pe continente diferite, despărțite de un ocean de supă și decibeli.
Scena are un comic exasperant, la fel ca plimbarea rituala a hîrtiilor de la un birou la altul. Lumea din filmul lui Porumboiu nu se simte stînjenită de tipare, dimpotrivă, tînjește după ele. Le resuscitează cu orice prilej, în orice situație. Din punctul ăsta de vedere, seara în familie nu e cu nimic mai prejos decît ședința de la secție. Nostalgia după comunism asta înseamnă: nostalgie după tipare, după cadrele stabile. Și nu numai ca n-am depășit-o, dar nici nu încercăm s-o depășim. Deși e sursa tuturor întîrzierilor noastre. În orașul de provincie cu străzi sufocante, birouri meschine și terenuri de sport împrejmuite cu țevi de canalizare, nu se mai zbate nimeni să caute sensul. Nu se obosește nimeni să schimbe placă și să redefinească lumea. Ia definițiile de-a gata.
A aresta sau a nu aresta? Aceasta-i întrebarea. Ca orice Hamlet care se respectă, și polițistul Cristi se vede constrîns să treacă la acțiune. Pentru ca, pe lîngă foamea de clișee, "regimul" ne-a mai lăsat o amintire, întipărită cu litere de aur în cortex: cultul cantității. Un polițist trebuie să-și facă norma de arestări, un cuplu trebuie să producă o anumită cantitate de copii și de conversații.
Și totuși, Porumboiu ține la lumea asta, la teatrul lui de firmituri desfășurat într-o oraș pustiu ca un crater lunar. N-o pune nici sub semnul caricaturii, nici sub semnul blamului. Se apropie de ea atît cît trebuie pentru ca sfîșierea să iasă din cadru, iar banalitatea să devină pitorească. N-o condamnă, doar ne-o arată, ridicînd o clipă de pe ea clopotul de praf, cît să înțelegem că e o lume care n-are de ales. Totul a fost scris dinainte în dicționar.
Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.