Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Poliţist, adjectiv

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În pat cu dicţionarul - Poliţist, adjectiv


iulie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dacă A fost sau n-a fost? prezentă show-ul de dincolo de talk-show, Poliţist, adjectiv ne introduce în ancheta de dincolo de anchetă. Spectacolul, adevăratul spectacol, se află întotdeauna în partea nespectaculoasă, greu de povestit a lumii.

Ca să-l descopere, regizorul demontează tacticos "jucăria". Aceasta este o urmărire şi îl vedem pe inspectorul interpretat de Dragoş Bucur pîndind nişte puşti, lîngă o şcoală. Aceasta este o probă şi îl vedem adunînd de pe trotuar un rest de ţigară. Aceasta este o secţie de poliţie, acesta este şeful, iar aceasta este secretara şefului. Aşa se fac lucrurile: poliţistul trebuie să ceară hîrtii şi să înainteze hîrtii. Iată şi casa poliţistului, soţia lui, cina, Caracatiţa la TV. Ne uităm la un poliţist care se uită la un film poliţist. Dar începe să vadă altceva.

Tabloul, aşa cum apare el în primele scene, e aproape idilic, dacă nu s-ar fi desprins un colţ. Iar poliţistul Cristi se încăpăţînează să tragă de colţul ăsta, să vadă ce se află sub el. Dacă legile se schimbă, dacă la un moment dat consumul de droguri uşoare va fi permis, are rost să-l "nenorocească" pe un puşti? Pentru o ţigară cu haşiş? Asta-i întrebarea. Şi din momentul în care o formulează, poliţistul lui Porumboiu începe să se mişte ca un personaj tridimensional într-o lume plată.

Nu v-aţi fi aşteptat la un poliţist cu dileme? Ei bine, aici e toată frumuseţea filmului, în felul în care regizorul dejoacă obiceiul comod de a pune etichete. Pe filme, pe meserii, pe oameni. De a vedea peste tot tipare, de a vorbi la general cînd de fapt nu există decît cazuri particulare.

Regăsim stîngăcia mimată a cadrelor din A fost sau n-a fost? şi distanţa fals-neutră pe care regizorul şi-o impune faţă de personajele sale. Foarte rar camera se apropie de chipuri. Nu profunzimile psihologice interesează. E posibil să existe viaţă şi fără ele. De fapt, camera nici nu s-ar putea apropia prea mult de lucruri şi oameni. Trebuie să lase în prim-plan personajul-cheie: atmosfera, inerţia omniprezentă, care face aerul să apese ca un balast transparent. Putem să-i simţim greutatea, să-i vedem granulaţia cenuşie, opacitatea ameninţătoare.

Atmosfera aceasta e una dintre mărcile stilistice ale lui Porumboiu. O altă marcă ar fi predispoziţia ludică, plăcerea de a-şi asambla şi dezasambla universul-machetă pînă la părţile componente. Personajele lui seamănă cu statuetele modelate de Benvenuto Cellini din miez de pîine. Postura solemnă e contrazisă de scara redusă şi de materialul ingrat de fabricaţie. De aici ridicolul difuz din mai toate scenele, culminînd cu cea în care şeful de secţie ridică triumfător DEX-ul în faţa subalternilor.

În filmul lui Porumboiu, avem de-a face cu o lume care suferă de exces de zel. Nu sînt atinşi doar poliţiştii şi nu e un exces de zel oarecare. Toată agitaţia se produce în jurul cuvintelor. De unde atîta patos pentru definiţie? De cînd am început să ne suspectam unii pe alţii de "democraţie prost înţeleasă"? Poate ni se trage de la comunism. Dar, dacă ne gîndim mai bine, nu există epocă sau sistem care să nu-şi fabrice limba lui de lemn. Comunismul doar a dus-o la perfecţiune, a rupt complet limbajul de realitate. În discursul oficial, cuvintele nu reprezentau altceva decît cuvinte, deveniseră obiecte printre altele. Nu mai spuneau nimic. Iar neoficial, în bancuri şi şuşoteli, spuneau altceva decît trebuiau să spună. După ce am desconsiderat cuvintele, e firesc să ne simţim vinovaţi faţă de ele. De aici, din sentimentul de culpă, apare excesul de zel. Nu credeam în cuvinte, acum credem în ele cu asupra de măsură! Credem NUMAI în cuvinte, literă cu literă. Dicţionarul e sfînt. Dicţionarul e în toate, la tribunal, în bucătărie, în patul conjugal. Încă n-avem un discurs ordonator asupra lumii, dar ne-a rămas intactă masa vocabularului. Gindirea unică a murit, trăiască explicaţia unică!

Acesta este un raport. Iată-l. Umple ecranul. "Jucăria" e demontată piesă cu piesă, frazele se descompun în cuvinte, cuvintele în silabe, silabele în litere. Ce obiect mirobolant şi inexplicabil! Ce probă incontestabilă că lipseşte cea de-a treia dimensiune, a sensului, a profunzimii. Nu e o anchetă despre droguri, ci o altfel de investigaţie, în spaţiul nesigur dintre cuvinte şi lucruri. De unde timpii foarte lungi, senzaţia că distanţa de la un punct la alt punct, de la un om la alt om se dilată pînă devine de netrecut. "Lege" este un cuvînt, iar cuvintele duc în cerc vicios la alte cuvinte, niciodată la realitate. Discuţiile din cuplu se înviorează doar cînd vine vorba de adjective şi pronume adjectivale. Cei doi soţi se află unul în bucătărie, unul în sufragerie, practic la doi paşi, îşi vorbesc prin uşile deschise, dar parcă s-ar află pe continente diferite, despărţite de un ocean de supă şi decibeli.

Scena are un comic exasperant, la fel ca plimbarea rituala a hîrtiilor de la un birou la altul. Lumea din filmul lui Porumboiu nu se simte stînjenită de tipare, dimpotrivă, tînjeşte după ele. Le resuscitează cu orice prilej, în orice situaţie. Din punctul ăsta de vedere, seara în familie nu e cu nimic mai prejos decît şedinţa de la secţie. Nostalgia după comunism asta înseamnă: nostalgie după tipare, după cadrele stabile. Şi nu numai ca n-am depăşit-o, dar nici nu încercăm s-o depăşim. Deşi e sursa tuturor întîrzierilor noastre. În oraşul de provincie cu străzi sufocante, birouri meschine şi terenuri de sport împrejmuite cu ţevi de canalizare, nu se mai zbate nimeni să caute sensul. Nu se oboseşte nimeni să schimbe placă şi să redefinească lumea. Ia definiţiile de-a gata.

A aresta sau a nu aresta? Aceasta-i întrebarea. Ca orice Hamlet care se respectă, şi poliţistul Cristi se vede constrîns să treacă la acţiune. Pentru ca, pe lîngă foamea de clişee, "regimul" ne-a mai lăsat o amintire, întipărită cu litere de aur în cortex: cultul cantităţii. Un poliţist trebuie să-şi facă norma de arestări, un cuplu trebuie să producă o anumită cantitate de copii şi de conversaţii.

Şi totuşi, Porumboiu ţine la lumea asta, la teatrul lui de firmituri desfăşurat într-o oraş pustiu ca un crater lunar. N-o pune nici sub semnul caricaturii, nici sub semnul blamului. Se apropie de ea atît cît trebuie pentru ca sfîşierea să iasă din cadru, iar banalitatea să devină pitorească. N-o condamnă, doar ne-o arată, ridicînd o clipă de pe ea clopotul de praf, cît să înţelegem că e o lume care n-are de ales. Totul a fost scris dinainte în dicţionar.

Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.




 Toate articolele despre Poliţist, adjectiv


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Maria Andrieş


Alte articole

 Producţie, film - Metabolism, Lucian Maier
 10 ani cu filmul românesc. Episodul 9 - Anul 2009, Iulia Blaga
 Despre timp, spaţiu, cultură şi Corneliu Porumboiu. În două părţi - Poliţist, adjectiv, Liviu Ornea
 Cum mi-am petrecut Poliţist, adjectiv-ul?, Radu Enescu
 De la negru la alb - Poliţist, adjectiv, Eduard Ţone
 Toate articolele despre Poliţist, adjectiv


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer