Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Cît valorează un loc la teatru


Observator Cultural, iunie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Prima mea experienţă în Sala Teatrului Naţional din Tîrgu Mureş de la Pădurea făcută de Alexandru Colpacci, nici nu mai ţin minte cînd, s-a soldat cu o foarte interesantă (deşi uşor penibilă) ciocnire culturală. Din cam 600 de locuri, vreo sută erau ocupate, iar ca să-mi ocup locul, a trebuit să mă strecor pe lîngă un tînăr venit cu prietena. Care tînăr a luat disponibilitatea mea de a-l lăsa să-şi ţină rucsacul sub fotoliul meu ca pe-o frontală şi de nepermis insultă: cum să-şi pună el geanta pe jos, cînd în jur sînt atîtea locuri libere? Mi-am dat seama prea tîrziu ce anume ne despărţea: obişnuit cu un teatru la care lumea nu se duce, omul nu avea, pur şi simplu, conştiinţa a ceea ce reprezintă un loc într-o sală de spectacole. Ne despărţea experienţa: pentru mine, locul la un spectacol înseamnă cozile şi traficul de bilete de la Egoistul lui Beligan, "traficul de influenţă" pentru ca o prietenă a mea, critic de teatru, de altminteri, să poată vedea Lear-ul lui Şerban, bătălia de la intrarea la reprezentaţiile Festivalului de la Sibiu, studenţii aşteptînd plini de speranţă îngăduinţa plasatoarelor la Festivalul Naţional de Teatru, ca să stea nu pe scaun, ci pe trepte sau în picioare (şi dau numai exemple româneşti); rata medie de ocupare de 82% la producţiile instituţiilor bucureştene. Pentru acel spectator al Naţionalului de la Tîrgu Mureş, fotoliul din sala de spectacol însemna doar un loc - nu la spectacol, ci pe care să-şi pună geanta nelăsată la garderobă. Iată efectele mentale ale falimentului unui teatru de a-şi crea un public şi o comunitate.

Timp îndelungat, Naţionalul tîrg-mureşean a avut parte de o solidă reputaţie de instituţie mocirloasă: sub conducerea regizorului Cristian Ioan (care, dacă n-ar fi fost comisia ministerială de evaluare de acum un an, încă ar mai concura cu Gábor Tompa pentru titlul de cel mai longeviv director al unei instituţii direct dependente de Ministerul Culturii), actorii au dezertat din teatru care-ncotro, iar cei rămaşi s-au deprofesionalizat încet, dar sigur, calitatea producţiilor a atins culmi nebănuite de penibil, publicul a dat, şi el, bir cu fugiţii. Lucrările de reparaţie s-au concentrat, previzibil, asupra foaierului (meandric, mare şi mirific tapetat în gresie de toaletă), iar despre scenă - de pe ale cărei scînduri negrul vopselei s-a dus deja - nici n-a fost vorba. La Sala Studio mi s-a spus că, de cum dă căldura, se joacă abia-abia, din cauza ventilaţiei mai mult decît aproximative. Iar noul director, interimar, Vlad Rădescu, face şi el ce poate, cît poate, pe vremuri de criză financiară şi în prag de colaps artistic.

În ultima premieră a stagiunii la Tîrgu Mureş - Krum de Hanoch Levin, în regia lui Theodor Cristian Popescu -, strîmtorarea bugetară pare însă a fi fost de bun augur, în primul rînd datorită colaborării directorului de scenă cu scenograful Andu Dumitrescu. Piesa decanului dramaturgiei israeliene, o dramă a ratării, nu doar a tînărului Krum, ci şi a relaţiilor sufocante din micile oraşe, a mai fost montată în România de către Radu Afrim, la Timişoara (spectacolul nu se mai joacă, după dispariţia tristă a actriţei Luminiţa Stoianovici, care juca rolul Feliciei, bîrfitoarea trăind pe seama praznicelor şi a ospeţelor de nuntă). Cristian Popescu foloseşte însă o nouă traducere, cea a actriţei Cristina Toma (mai bogată şi expresivă, în mare, decît cea de la Timişoara), şi un minimalism scenografic ce pune la lucru nimic altceva decît datele "native" ale scenei şi sălii de la Naţional.

Trebuie spus că teatrul românesc e unul în care statutul scenografului nu e deloc de invidiat. Cotidianul nostru spectacular e dominat de imaginarul vizual cu aplecări baroce ale lui Dragoş Buhagiar ("marea gardă" a lui Helmuth Stürmer etc. lucrează rar, iar "bulimia" cvasiimposibilelor obiecte şi arhitecturi scenice ale Adrianei Grand se asociază, de cîţiva ani, exclusiv cu montările lui Victor Ioan Frunză), aproape instituind un canon al scenografiei din care colegii săi de generaţie ori cei foarte tineri se văd captivi, ca-ntr-un insectar. Din păcate, sîntem un mediu prea puţin deschis către totala "digerare" a unor universuri scenografice ce exploatează, în mod inteligent, noile tehnologii în fundamentele lor, decupajul spaţiului şi calităţile structurale ale luminii - iar pentru asta, ar trebui ca lui Andu Dumitrescu (şi colaborării lui cu regizori precum Theodor Cristian Popescu) să i se acorde mult mai multă atenţie. În absenţa unui decor, restrîns la o serie de indicatoare luminoase, asemănătoare celor din aeroporturi, spaţiile - care includ loja oficială şi sala însăşi - se constituie doar din efectele de distanţă şi tăieturile de lumină.

Scena de la "Liviu Rebreanu" e foarte adîncă, iar eclerajul şi amplificarea sonoră modifică raporturile corporale (montarea depinde în mare măsură de "aranjamentul" mişcării scenice, semnată de coregraful Eduard Gabia), la fel cum anume decupaje de lumină transformă imensitatea spaţiului deschis în interioare intime (plasarea la înălţimi diferite a indicatoarelor luminoase contribuie şi ea la redimensionarea relaţiilor spaţiale). Efectul e subtil, poate accesibil doar cunoscătorilor, dar absolut năucitor şi funcţional în spectacol.

N-aş putea spune că acest Krum de la Naţionalul tîrg-mureşean străluceşte prin interpretările actoriceşti (în primul rînd, vocile nu sînt bine acordate şi se răcneşte în exces), diferenţele venind din lipsa de coeziune şi experienţe colective; la Elena Purea (Mama), de pildă, se vede experienţa scenică, antrenamentul (de la Teatrul Ariel, în ultima vreme...), în timp ce la Rareş Budileanu se observă versatilitatea (joacă, de altfel, mai multe roluri, la antipod) şi calităţile tehnice, dar şi o anume lipsă de nuanţă şi complexitate, "rod" al şederii în culise şi al lucrului cu regizori otova, iar interpretul rolului titular, Mihai Crăciun, e de o frăgezime înduioşătoare, însă nu întru totul scuzabilă. Stîngăciile sînt, totuşi, cele ale schimbării pozitive de macaz, întreaga distribuţie făcînd un efort de echipă, susţinut, implicat - iar dacă spectacolul e invitat la Festivalul Naţional de Teatru din 2009, e tocmai pentru potenţialul neaşteptat de renaştere artistică al acestei trupe.


Animale şi oameni

Într-un tur de forţă cu care nu te întîlneşti des în România, precum cel de la Krum, Elena Purea a alergat să joace într-un alt spectacol, Animale de hîrtie, în regia lui Gavril Cadariu, la Teatrul Ariel. De multă vreme (şi datorită "asocierii" cu dramaturgul Alina Nelega), instituţia dedicată repertoriului pentru copii şi tineret are şi un proiect de spectacole pentru "oameni mari", numit "Underground". Piesa americanului - de origine indiană - Rajiv Joseph e programată în nocturnă, iar montarea are parte, alături de Elena Purea, de doi actori practic necunoscuţi în afara Tîrgu Mureşului, deşi ar merita mult mai mult (unul dintre ei, Marius Turdeanu, de la Teatrul 74, e angajat şi la Sibiu, celălalt, Andrei Chiran, e încă student, la clasa Monicăi Ristea Horga).

Animale de hîrtie e un text tipic de off-off Broadway, de sală studio, cu distribuţie mică şi necesităţi scenografice minime (practic, se supune cerinţei unităţii de timp şi spaţiu); povestea e cea a unui improbabil triunghi amoros, care aduce laolaltă trei marginalizaţi, legaţi de pasiunea comună pentru origami. O faimoasă artistă origami, părăsită de soţ şi de imboldul împăturirii hîrtiei, un profesor timid şi neîndemînatic, ce-şi notează toate gafările ca momente de fericire, şi un elev al acestuia, care-şi întreţine tatăl şi sora şi vede în rap echivalentul muzical al origamiului, încearcă să-şi găsească o oarecare fericire. Şi, inevitabil, totul sare în aer.

Talentul special al lui Cadariu constă, în toate spectacolele lui, în modul în care lucrează, la capitolul nuanţe, cu actorii (pe care, pe mulţi, i-a lansat). Andrei Chiran are toată lejeritatea în mişcările de hip-hop şi tot tupeul posibil în privirile lui de mascul care-şi încearcă pentru prima dată forţele cu o femeie; Marius Turdeanu stăpîneşte perfect tăcerile, stîngăciile şi entuziasmele naive ale bărbatului îndrăgostit, şi la fel, furia, surprinzătoare pentru el însuşi, a trădării şi abandonului. Elena Purea poartă nefericirea celei care-şi ascunde adevăratele profunzimi ale căderii, dar şi un egoism feminin inaccesibil bărbaţilor.

Ani de zile, Teatrul Ariel a suplinit nevoia de teatru "alternativ", de teatru contemporan, activ, incisiv, a unui întreg oraş, văduvit de Naţionalul lui. Acum e pe cale să marcheze o premieră - va fi, în curînd, singurul sediu de teatru construit din temelii, în ultimul deceniu (Arielul trebuie să-şi părăsească actuala sală, retrocedată). Dacă teatrul, în ce priveşte programul pentru publicul larg, are o identitate, asta se datorează, în egală măsură, artiştilor şi publicului.

Cît valorează un loc la teatru? Cît o seară mult aşteptată, despre care vorbeşti cu prietenii cu o săptămînă înainte, sau nimic, cît să-ţi laşi plasele de cumpărături, cînd teatrul e o excentricitate care-ţi face amicii să rîdă.


Teatrul de Copii şi Tineret Ariel, Programul "Underground", Tîrgu Mureş
Animale de hîrtie de Rajiv Joseph
Traducere de Mircea Sorin Rusu şi Gabriela Monica Rusu
Regia: Gavril Cadariu
Muzica: Lucian Ban
Cu: Elena Purea, Marius Turdeanu, Andrei Chiran

Teatrul Naţional "Liviu Rebreanu", Tîrgu Mureş
Krum de Hanoch Levin
Traducere de Cristina Toma
Regia: Theodor Cristian Popescu
Scenografia: Andu Dumitrescu
Muzica: Vlaicu Golcea
Mişcarea scenică: Eduard Gabia
Cu: Mihai Crăciun, Elena Purea, Ion Vântu, Csaba Ciugulitu, Rareş Budileanu, Anca Loghin, Costin Gavază, Roxana Marian, Ionela Nedelea, Mihaela Mihai, Vero Nica, Luchian Pantea



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer