Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Poliţist, adjectiv

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cinema, superlativ - Poliţist, adjectiv


iulie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
(Atenţie, conţine spoilere!)

Un poliţist tânăr, de orăşel.
Un licean care cam fumează haşiş, de orăşel.
Ceva oameni prin jur - de orăşel...
... Şi?

Aveam cincisprezece ani, când m-a pălit cu leuca Procesul lui Kafka - întâi filmul, apoi romanul. Am înţeles dintr-o dată că trăim într-o lume absurdă nu doar la nivel literar, ci şi în plan real. Că am făcut legi ca să ne fie mai bine, mai uşor şi mai just, iar ele au devenit nu doar instrumente ale făcătorilor de rele, porcărele şi nedreptăţi, ci efectiv entităţi malefice în sine, care-i corup chiar şi pe unii dintre cei mai bine intenţionaţi oameni, transformându-i în agenţi ai unui rău aberant.

Fatalmente, am ajuns să trăiesc pe pielea mea realitatea transfigurată metaforic de Kafka şi Orson Welles, în ultimii doi ani - de când mă zbucium prin tribunale, ca să-mi găsesc dreptatea pe care mi-o refuză unul dintre multiplele vicii (la propriu!) ale legislaţiei româneşti - nu că altundeva ar fi mai grozav... Era firesc să încep a reflecta la un film pe tema asta - am şi început să-l scriu, şi cutez a spera că-l voi face oarecând, deşi...

... Nici un "deşi". Nimeni n-ar avea de ce să se simtă complexat de Poliţist, adjectiv - chiar dacă acesta din urmă abordează aceeaşi temă, la un nivel superlativ. Corneliu Porumboiu e el însuşi - şi e inimitabil.

Dilema morală succint expusă mai sus porneşte, în noul nostru film dublu-premiat la Cannes, de la premisa cât se poate de simplă pe care am expus-o în deschiderea analizei. S-o reformulăm - şcolăreşte:

Dacă un poliţist filează un adolescent fumător de haşiş?
Dar dacă poliţistul îşi dă seama că, aplicând legea, i-ar distruge viaţa?
Simplu ca bună-ziua.
Simplu - dar deloc simplist!

La fel ca în adorabilul A fost sau n-a fost?, Porumboiu dezvoltă datele de mai sus, în stilul lui propriu, dezinvolt, original şi precis, pentru a atinge profunzimi nebănuite - şi cu nimic mai mult decât cele mai elementare mijloace: priviri... tăceri... nemişcări... aşteptări... În special acele aşteptări, acele cadre interminabile, în care tensiunea se acumulează insidios şi insuportabil... A fost prima oară când, în timpul unei proiecţii, mi-am scos mobilul ca să cronometrez cadrele lungi - ştiind că nimic nu era întâmplător, şi că aveam să descopăr (cum s-a şi întâmplat) configuraţii ritmice foarte exact calculate.

Căci ăsta este Corneliu Porumboiu - un om de o meticulozitate ireproşabilă, pe fundamentul căreia îşi poate permite să lase loc şi pentru câte o minimă improvizaţie, de unde să se nască adevărul de viaţă al poveştii.

Scenariul, uşor de rezumat în câteva fraze, îşi aşterne conştiincios paradigma clasică... deasupra căreia începe să construiască - insolit, inventiv, creator. O introducere sumară, axată aproape în întregime pe stări, pentru ca informaţiile esenţiale să se aglomereze bulversant în plot point 1: discuţia cu procurorul, şi declanşarea crizei: Cristi, subinspectorul, e zorit să finalizeze dosarul, printr-un flagrant (delict - da' cine să frazeze corect?) care-l va trimite pe Victor, elevul consumator de droguri uşoare, în puşcărie pentru şapte ani (adică trei jumate - o nimica toată). Ar fi şanse ca, în următoarele două-trei săptămâni, să apară elemente care să-l exonereze măcar parţial ("Simt că Alex e cheia..." repetă insistent Cristi: "De ce l-a turnat?") - dar superiorii nici nu vor să audă: flagrantul - că de nu...

Şi astfel se declanşează exasperanta confruntare a lui Cristi cu pista tulbure şi staţionară dinspre Victor, Alex şi Doina, cei trei tineri inocent-debusolaţi... Deşi totul pare să indice o evoluţie de tip policier, povestea glisează pe nesimţite spre interior... În ultimă instanţă, elementele tehnice ale rezolvării cazului rămân simple accesorii - esenţial e procesul de conştiinţă al poliţistului supus tot mai inexorabil dilemei: să distrugă cu legea-n mână, sau nu - şi dacă nu, atunci cum? Ce să facă?

Nu e de mirare, aşadar, că secvenţa-pivot a filmului, aproximativ echivalentă cu notoriul mid-point (ori main-event) nu are nici măcar indirect legătură cu plotul poliţist, ci prezintă exclusiv o seară casnică între Cristi şi Anca, soţia lui. Faţă de o structură dramaturgică ortodoxă, un observator standard ar fi comentat: "Ai nevoie de scena asta? N-ai. Afară cu ea!" Dar Porumboiu numai un cineast ortodox nu e, iar secvenţa "Nu te părăsesc iubire" comportă, sub aparenţele ei satiric-anodine, tocmai twistul central care schimbă macazul dinspre anecdotica poliţistă spre tărâmul celor mai profunde sensuri.

În primul rând, se cuvine să spunem că e una dintre cele mai extraordinare secvenţe din filmul românesc al ultimilor douăzeci... ăă, vreau să zic, nouăzeci de ani. Totul atârnă de şlagărul super-tembeloid pus în valoare de vocea caldă şi melodioasă a Mirabelei Dauer, care evidenţiază şi mai nemilos grotescul libretului de-o cretinătate absconsă al avocatului-versificator Dan Ioan Panţoiu, calchiate peste o partitură stereotipă până la disperare. Sound-blasterul blastează de se zguduie pereţii, iar Anca stă cu ochii-nfipţi în plasmă, absorbind cu religiozitate freak-song-u' fără a-i lua în seamă, măcar, cuvintele. Tot ce face Cristi între timp (intră, îşi pune-n farfurie, mănâncă, încearcă o conversaţie, înnebuneşte încet dar sigur), se repotenţează prin combinaţia cu cântecul - şi, când în sfârşit se termină... două secunde de tăcere şi...: "Signori! D'a capo!" - căci Anca nu s-a săturat, şi mai vrea... şi mai vrea şi a treia oară (la faza asta, publicul de la Cannes era deja pe jos). Şi după ce ne-a fiert astfel în suc mirabel, Porumboiu supralicitează: începe incredibilul dialog despre "marea fără soare" şi "câmpul fără floare", cu comentariile doct-gramaticale ale femeii - că ea e profesoară de română - şi periplul triunghiular al sticlei de bere, şi plecatul la culcare, şi "pasta fără periuţă" din final. Totul, dintr-un singur cadru, lung şi mobil, prin apartamentul filmat din holul central - firesc, că de-aia-i secvenţă pivot!

De ce atâta caz pentru o biată prostioară pe note, care urlă asurzitor?

Fiindcă remarcele lingvistice ale nevestei, reluate mai pe felie a doua zi, deschid de fapt drumul spre secvenţa premergătoare finalului - acel apăsător-delirant plot point 2 cunoscut şi din spotul publicitar, cu cei doi poliţişti şi comandantul, punct culminant al dramaturgiei şi corolar semantic. Nu mai are importanţă cine furniza drogurile, nici de ce l-a trădat Alex pe Victor, nici cum va ieşi flagrantul - mai contează doar că sistemul a învins. Cristi e constrâns să acţioneze. Conştiinţa? O nerozie. Legea morală? O nefericire!

Şi, după un ultim respiro la tenisul cu piciorul, îl vedem redevenit om-maşină, expunând pe tablă planul de atac al flagrantului (delict). Care va fi şi filmat (nota bene! element important de referenţialitate). Generic final.

Corneliu Porumboiu e un autor prin excelenţă - întrebat dacă ar lucra şi pe scenariile altora, a răspuns că prea curând în nici un caz: are de spus propriile lui poveşti - slavă Domnului, la propriu: chiar are ce spune! Urmându-şi consecvent actul de creaţie, şugubăţ-melancolicul vasluian ("comicii sunt în esenţă cei mai trişti oameni", conform unei mărturisiri proprii) dă curs unei regii la fel de sigure şi organice ca-n A fost sau n-a fost?, dar fără a cădea nici un moment în capcana autopastişării. Asemănările cu filmul anterior se opresc la limita mărcii legitime de personalitate, dincolo de care observăm o abordare oarecum mai mobilă, reuşind să accentueze cu atât mai mult, prin contrast discret, încremenirea de fond a unei lumi prea inerte ca să-şi iasă din propriile automatisme - chiar şi cu preţul de a nenoroci un copil aproape nevinovat. Elaborat şi fastidios, Porumboiu compune aceleaşi mizanscene exacte cu care ne-a obişnuit, în care numai un ochi exersat poate întrezări, prin firescul ireproşabil al stratului vizibil, zilele întregi de repetiţii ca la teatru (un singur zbârci: prima secvenţă din birou, cu căutarea G.P.S.-ului şi tocmeala pentru tenisul cu piciorul - o idee cam falsă, mai mult de la partener pornire, dar influenţându-l oarecum şi pe Dragoş Bucur). Le imortalizează în cadre de o plasticitate remarcabilă - în special încadraturile din intersecţia principală a filajului: obsedanta casă a suspecţilor, cu tainele ei niciodată dezvăluite, surprinsă mereu în aceeaşi compoziţie; buticul unde vine gospodina cu căţeluşa neagră şi peretele cu graffitiuri microbiste de-alături; şi, mai ales, groapa lăsată de izbelişte-n mijlocul străzii, cu panglicile ei de semnalizare - prilej pentru câteva aranjamente plastice subtil-expresive, amintind de geometria triunghiurilor lui Pieter Bruegel cel Bătrân. De fapt, referindu-ne la scenografie, se cuvine să spunem că, în exterior, Porumboiu a folosit sută la sută cine verité-ul - construind decoruri doar în câteva interioare: locuinţa protagonistului şi, parţial, birourile de la poliţie, cu computerele şi rechizitele lor moarte, niciodată folosite.

Oricum, şi de astă dată se remarcă folosirea savantă a cadrelor lungi, cu cronometrajul lor realizat printr-o combinaţie de calcul prealabil, principii aplicate larg şi decizii finale la montaj - de exemplu, celebra secvenţă din biroul comandantului, întinsă pe un singur plan întreg aproape fix (cu excepţia unei corecţii stânga şi înapoi), cu durata de vreo douăzeci de minute, după care Porumboiu, evitând tentaţia teribilismelor gratuite, nu ezită să taie în trei locuri, pentru a insera planuri mai strânse şi a puncta astfel ritmul. De altfel, preocuparea pentru ritm acoperă tot filmul - fie prin simetria dintre actele întâi şi al treilea, fie prin combinaţii între tensiunea statică a multor cadre şi nervozitatea câte unei tăieturi mai mult stilistice decât dramaturgice, fie pur şi simplu prin mobilitatea aproape uniformă a actorilor, potenţată gradual de insistenţa cu care-i urmăreşte camera.

Care actori, din nou, ne delectează cu acelaşi haz amar-scrâşnit tipic pentru autorul filmului. Dragoş Bucur nu oferă cine ştie ce surprize, deşi merită câteva cuvinte fineţea cu care creionează din doar câteva linii economice crescendoul procesului de conştiinţă pe care-l parcurge Cristi, zbaterea lui dinspre final în încercarea de a rămâne om, şi recăderea ultimă în statutul de rotiţă a infernalului mecanism - plus, desigur, accentele precis plasate de umor discret. Despre Irina Săulescu se cuvine să spunem că realizează o schiţă de portret naturală şi credibilă, în doar două secvenţe - pentru care s-a documentat meticulos, spre a se identifica la maximum cu personajul tinerei profesoare de română. Accente masive, cu percutanţa unui dulap scăpat pe picior, pune Ion Stoica, în rolul arhetipal al poliţistului nătărău - iar pentru procuror, Porumboiu a comis iar o dezgropare de actor splendid, rămas cam un pol de ani în afara ochelarilor de cal ai directorilor de casting, în persoana lui Marian Ghenea - cald-siktirit, sugerând laconic personalitatea convenţională a magistratului de o cumsecădenie sterilă, cantonat în delicte mărunte de provincie. Nu tocmai pe fază, cu scăpări în falseturi de intonaţie, tânărul Alexandru Sabadac, în Alex. Noroc că se distinge Cosmin Seleşi, pe undeva chiar mai bun decât în Schimb valutar - aici, construindu-l cu eficienţă rafinată pe Costi, poliţistul-funcţionar sastisit şi sătul de toate, simpatic dar şi nesuferit, orgolios dar totuşi conştiincios până la urmă. Evident, cireaşa de pe tort nu putea să-i revină decât lui Vlad Ivanov, în rolul comandantului Anghelache: prezenţa finală a autorităţii relativ-supreme - paradox splendid justificat de contrastul între inflexiunile tăioase şi aerele fals "înţelegătoare", între pretenţiile intelectuale pompoase şi dogmatismul dezumanizant al poliţaiului cu veleităţi dictatoriale, între mobilitatea atent coordonată a feţei (pentru cine nu ştie, Vlad are o disponibilitate fizionomică pe care ar invidia-o până şi Jim Carrey - încă mai aştept s-o văd valorificată din nou la fel ca sub bagheta lui Dan Puric, acum cincisprezece ani, în Pantomimia, la Naţional) şi încremenirea corporală (s-au gândit la un moment dat să-l ridice, şi au renunţat: înfipt în scaun, personajul se insinuează cu atât mai înspăimântător).

S-a spus şi s-a tot spus (inclusiv de către C.T.P.), dar nu strică s-o repetăm: şi acest film confirmă fidelitatea lui Corneliu Porumboiu faţă de sine însuşi, în sensul aplecării asupra unei viziuni artistice substanţiale, originale şi deloc tributare compromisurilor comerciale. În condiţiile popularităţii actuale a cinematografului în general, nici nu se mai pune problema "sălilor pline" - iar Poliţist, adjectiv în nici un caz nu va aduna masele vulgului în multiplexuri - dar, pe lângă că ne-a mai adus două Cannes-uri pe deplin meritate, ne îmbogăţeşte şi cu altceva, mult mai important: un obiect de artă superlativ, un act cultural preţios şi nobil. O lecţie profesională din care putem învăţa fără ispita de a încerca să copiem inimitabilul (lucru cu atât mai seminal!) şi, înainte de toate, o instanţă solidă de atitudine morală.


1 iulie, 2009, h. 19:30-21:55
Bucureşti, România


Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.




 Toate articolele despre Poliţist, adjectiv


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Producţie, film - Metabolism, Lucian Maier
 10 ani cu filmul românesc. Episodul 9 - Anul 2009, Iulia Blaga
 Despre timp, spaţiu, cultură şi Corneliu Porumboiu. În două părţi - Poliţist, adjectiv, Liviu Ornea
 Cum mi-am petrecut Poliţist, adjectiv-ul?, Radu Enescu
 De la negru la alb - Poliţist, adjectiv, Eduard Ţone
 Toate articolele despre Poliţist, adjectiv


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer