Iulia Blaga: Nu te-a deranjat faptul că Porumboiu nu ți-a dat un rol principal?
Vlad Ivanov: Dar lumea tot mă ține minte, hahaha. Nu mă deranjează chiar deloc. Mie îmi pare foarte bine că rolurile mele secundare ajung să fie tratate ca roluri principale. Chiar râdeam la un moment dat și spuneam că o să se inventeze titulatura sau premiul pentru cel mai principal rol secundar.
I.B.: Te simți eliberat de domnul Bebe?
V.I.: Nu cred. La Cannes s-a scris: "Domnule Bebe, monstrul din 432 se întoarce într-o altă ipostază." Va trebui să încep să fac filme pentru copii ca să mai capăt puțin capital de simpatie. (Râde.).
I.B.: Reputația ta de dur e deja exploatată de reclamele în care joci.
V.I.: Da, dar în reclama regizată de Radu Muntean râd la urmă. I-am și spus lui Radu mai în glumă, mai în serios: "Cu Cristian Mungiu am luat Palme d'Or-ul începând de la o reclamă." Da. Cristian m-a văzut într-o reclamă pentru Orange unde trânteam ceva. Chiar el mi-a spus asta.
I.B.: Rolul din Legenda șoferului de găini, regizat de Cristian Mungiu pentru Amintiri din Epoca de Aur ți s-a părut mai greu de făcut decât cel din Polițist, adjectiv?
V.I.: N-aș putea spune. Marea mea părere de rău a fost că acest film nu s-a putut întinde, din cauza scenariului, într-un lungmetraj. Dar Cristian mi-a spus că nu se poate, că atâta e povestea.
I.B.: Cu găinile cum te-ai înțeles?
V.I.: Adevărul e că mi-a fost foarte greu să filmez. Când am intrat în ferma de păsări, am făcut un pas și am ieșit imediat pe ușă. Nu se putea sta. Din cauza mirosului de găinaț se dă cu un fel de clor care miroase atât de înțepător încât nu poți respira. Dar, după acest rol greu, Dumnezeu a zis: "Acum trebuie să te recompensez." (Râde.) Și mi-a dat un rol la Radu Mihăileanu, în coproducția Concertul, unde am fost personajul cu cel mai mare buget. Mi s-au cumpărat vreo cinci costume numai de firmă pentru că joc un mafiot rus, țarul gazului și regele mangalului, cu pretenții de instrumentist într-o orchestră simfonică. El sponsorizează orchestra, și toată această opulență a lui trebuia arătată. Am filmat numai în hoteluri de lux, la Paris, mergeam numai cu limuzine, stăteam în saloanele VIP din aeroport...
I.B.: Da, lucrurile se echilibrează. Dar nici acolo n-ai avut rol principal!
V.I.: Dar am avut cel mai principal rol din partea română, haha! Mă amuză că începem să căutăm principalul. A fost foarte plăcută munca la Concertul. Am filmat o lună la București și o lună la Paris. Iar Mihăileanu e nemaipomenit. Chiar i-am spus: "This is the begining of a beautiful beautiful friendship". E un om extraordinar. La Cannes mi-a făcut o surpriză fantastică. M-a sunat la 1 noaptea și mi-a spus: "Vino de unde ești." Și l-am găsit la masă cu actorul principal din Concertul, rusul Alexei Guskov, cu care eu am stat pe același palier la filmări și cu care m-am înțeles foarte bine.
"Da' politicos mai ești, dragă!"
I.B.: Probabil te-a considerat unul de-al lui.
V.I.: Îți dai seama nu putea să mă cheme Vladimir Ivanov și să fiu ungur! Părinții mei sunt ruși lipoveni. M-am născut la Botoșani. Bunicii s-au refugiat în război de lângă Cernăuți, din localitatea Fântâna Albă.
I.B.: Mai ai frați?
V.I.: Da, un frate mai mare și o soră și un frate mai mici. Fratele meu cel mare e la Târgu Jiu, iar ceilalți locuiesc în Italia. Știi, de copil îmi doream să am un prieten bătrân, ca să mă înțelepțesc repede. Nu știu ce mă apucase. Și când o să fiu bătrân, o să-mi doresc să dau în mintea copiilor. (Râde.). Apropo, ani la rând l-am făcut pe Moș Crăciun (mie îmi plac foarte mult copiii) și o fetiță, la deja învechita întrebare "Ce te faci când o să te faci mare?", mi-a răspuns: "Eu, când o să mă fac mare, vreau să mă fac mică". Așa și cu mine. Toți oamenii mari cred că ar trebui să vrea să fie mici.
I.B.: Oamenii într-adevăr mari sunt mici, sunt foarte modești.
V.I.: Dar e vorba și de candoare. Uite-te în ochii unui copil și, dacă poți să-ți păstrezi curățenia sufletească și inocența cât poți de mult pe parcursul vieții... Poate că ne și agățăm prea mult de chestiile materiale și atunci începe să crească un monstru în noi și nu mai știm.
I.B.: Și succesul te mănâncă dacă nu-l digeri cum trebuie, nu?
V.I.: Poți s-o iei razna, aici e problema. Trebuie să ai un foarte mare echilibru interior ca să poți sta cu capul pe umeri. Dacă nu, începi să mergi altfel pe stradă... Numai oamenii proști se schimbă fără să-și dea seama. Dacă ești inteligent și echilibrat, rămâi în banca ta. Ce m-a frapat la Cannes, unde erau atâtea personalități, a fost că se purtau extrem de normal. Am stat de vorbă cu Thierry Frémaux, delegatul-general al festivalului, așa cum stau de vorbă cu tine, normal și plăcut, iar aici te duci și...
I.B.: Se uită chelnerul de sus la tine.
V.I.: M-am dus la un butic și am spus: "Sărut mâinile, doamnă! Aș dori să cumpăr și eu o sticlă cu apă minerală". "Poftiți". "Vă mulțumesc. O zi bună!". "Da' politicos mai ești, dragă!" Revenind la chestia cu înțelepciunea, am avut parte de un bătrân. Mă rog, nu era așa de în vârstă, dar nici eu nu mai eram un copil, aveam 17 ani. El avea 65 și era profesorul meu de teatru de la Școala Populară de Teatru din Botoșani, Teodor Brădescu, la care am ținut foarte mult. Era cu totul special. Lui îi datorez începuturile mele în teatru. El m-a format de mic în spiritul respectului pentru scenă și pentru oamenii din afara ei- mașiniști, luminiști, regizori tehnici.
I.B.: Am crezut că Dan Puric a fost maestrul tău.
V.I.: El mi-a deschis drumul către București pentru că, venind la Botoșani și făcând o trupă de pantomimă - de fapt, găsindu-ne acolo pe câțiva care credeam că facem pantomimă -, a făcut o trupă cu noi și practic ne-a adus în București. Pe mine, pe Daniel Badale, Carmen Ungureanu și Dan Tapalagă. Țin minte că am avut foarte mari emoții când am jucat, în 1988 parcă, la Studioul Cassandra pentru că erau în sală toți profesorii de la facultate.
De-abia în anul următor dam examen, dar mă gândeam că șansa mea se juca în acea seară și că profesorii vor spune:"Uau, trebuie neapărat să intre la facultate!". Șansa mea a apărut de-abia peste patru ani pentru că atât mi-a luat ca să intru la Actorie. Tatăl meu a suferit foarte tare pentru că în primul an au intrat cei trei colegi de la pantomimă, numai eu nu. Când am intrat, n-a mai sărit în sus de bucurie. "Dar nu te bucuri și tu?" "Ba da, dar oricum știam că dai până intri."
I.B.: Și în toți acești patru ani ce ai făcut? Ai lucrat, nu?
V.I.: Da, am venit în București și am lucrat de noapte într-un butic, chiar în Gara de Nord. A fost o experiență dură, dar necesară pentru că m-a maturizat. Am lucrat un an de zile pentru că pe urmă am intrat la facultate. Dar în acel an eram audient la clasa lui Dem Rădulescu. (Picasem primul sub linie și aveam dreptul să-mi aleg o clasă unde să audiez cursurile.). Munceam toată noaptea în butic, dormeam dimineața patru ore, după care plecam la facultate unde stăteam până la 7 seara. Între 8 și 10 seara mergeam la cursuri de step sau făceam pantomimă cu Dan în trupa nouă, sau mergeam la cursuri de dans pe care le plăteam.
La butic găsisem niște oameni foarte generoși care mi-au asigurat un salariu din care puteam trăi. M-au plăcut. Mi-au spus că mă angajează cu o singură condiție: dacă după un an nu intru la facultate, nu mai lucrez la ei. M-a ambiționat asta. Unul dintre ei e spaniol, iar ea e româncă și acum stă în Italia. Am fost în turneu cu un spectacol de teatru la Basel, unde stă acum spaniolul și l-am invitat la spectacol cu familia. Era foarte mândru.
I.B.: Are și de ce. Și datorită lui ai ajuns unde ai ajuns.
V.I.: Știi ce spune Paolo Coelho, că atunci când îți dorești ceva cu adevărat, universul conspiră ca să te ajute să-ți împlinești visul.
"Șeful poliției din județul Vaslui a spus că o să-și ia și el un DEX"
I.B.: La avanpremiera de la Vaslui, Polițist, adjectiv a fost foarte bine primit. N-a fost o sală plină de polițiști, nu?
V.I.: : Nu s-a făcut o proiecție numai pentru poliția română, dar erau în sală șeful poliției municipale, șeful poliției județene și alți șefi din poliția de acolo pentru că s-a considerat că e un film despre poliție...
I.B.: ... și că o reprezintă.
V.I.: Da, e un film despre polițiști, dar nu o reprezintă, așa cum nu era adevărat ce se spunea acum doi ani despre 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, că e un film despre comunism sau avort.
I.B.: Am citit ce a scris Cotidianul despre avanpremiera de la Vaslui și știi ce mi se pare ciudat? Toți polițiștii intervievați se recunosc în film și spun că procedura este exact cea pe care o aplică și ei șamd, dar Polițist, adjectiv nu e un film social și nu vorbește despre poliția romană. Este dincolo de social. Cum de se regăsesc în el?
V.I.: Nu știu, dar pot să-ți spun ce mi-a zis șeful poliției județene după film, că ar trebui să-și ia și el un DEX, ca să vorbească cu subalternii așa cum vorbesc eu cu ai mei în film. Le-a plăcut foarte tare filmul și după proiecție chiar ne-am amuzat foarte tare cu ei la masă, povestind tot soiul de chestii.
I.B.: Cum ți-ai pregătit rolul?
V.I.: Cu mare grijă, hahaha. În primul rând, fiecare actor își face o documentare. Am vorbit și cu Corneliu să văd ce are de gând... Ce ne-a preocupat pe amândoi a fost imobilismul personajului și laconismul mijloacelor. Dacă personajul s-ar fi mișcat tot timpul, s-ar fi pierdut mult din intensitatea scenei. Am o singură mișcare, cu scaunul. Toată chestia e excepțională. Ai citit în ziare, lui Paolo Sorrentino (n.red. - care a prezidat la Cannes juriul secțiunii Un Certain Regard), i-a plăcut foarte mult scena de final. Am rămas foarte plăcut impresionat și de reacția pe care au avut-o criticii americani, Scott Foundas și ceilalți.
I.B.: Scott Foundas care a văzut filmul mai întâi la București, la o proiecție organizată înainte de Cannes de Asociația Criticilor din România, și care nu s-a putut abține să nu-și publice cronica în Variety înaintea festivalului numai ca să o ia înaintea lui Screendaily.
V.I.: Să vezi niște critici foarte cunoscuți bătându-se să scrie despre filmul în care joci e foarte plăcut. Și oamenii ăia chiar cred ce scriu. A fost foarte haios. Mergeam pe la Rosetti și văd cu coada ochiului cum oprește o mașină lângă mine. "Hello, Vlad. It's very nice meeting you". Când mă uit, era Scott Foundas. Spune: "Nu pot să cred, am văzut filmul acum un sfert de oră și acum dau peste tine în stradă." Tot înainte de Cannes mi s-a mai întâmplat ca la MȚR să mă oprească un străin și să mă întrebe fericit dacă sunt actorul din 432.
I.B.: Ai stat și tu la Vaslui pentru repetiții?
V.I.: Da. Unul dintre punctele forte ale filmului, dincolo de scenariu, a fost castingul. Corneliu s-a îngrijit foarte bine de asta. Pe Dragoș Bucur știa că o să-l ia în rolul principal, dar pentru rolul meu, al lui Ioan Stoica și al Irinei Săulescu a făcut casting. Am dat probă. Nu înțeleg de ce unii actori urăsc probele sau, când ajung într-un punct al carierei unde se cred pe un piedestal, nu mai vor să fie chemați la probe. Dacă i-ar chema Steven Spielberg s-ar duce imediat, dar dacă îi cheamă cineva de aici la probe, nu.
I.B.: Și proba în ce a constat?
V.I.: În scena finală, pentru că aproape totul era scris. Am decis cu toții s-o facem în shoturi lungi, pentru că e mai bine așa, și am repetat. Am fost la Vaslui și am repetat o săptămână chiar în locație. E foarte bine să repeți înainte. Nu mai spun pentru cei de la cameră, pentru operator, pentru regizor. Vii cu un bagaj la filmare, nu te duci floricică și nu știi ce să faci, și mai ai și emoțiile de rigoare. Îmi plac teribil repetițiile pentru că descopăr foarte multe lucruri și am pe urmă de unde alege. Repetând, capeți un firesc, o credibilitate astfel încât lumea spune pe urmă că ai improvizat. Dar eu nu cred în improvizație în film.
I.B.: Despre Cristian Mungiu spuneai că te-a impresionat prin atenția pe care o acordă actorilor. Pe Porumboiu ce îl caracterizează?
V.I.: Amândoi sunt extrem de profesioniști și știu să lucreze cu actorul. Nu te lasă în aer. Dacă vii cu o idee, te ascultă. Nu sunt satrapi, să-ți ceară să faci ca ei. Bine, în măsura în care vii cu lucruri OK. Dacă vii cu tâmpenii...
Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.