Iulia Blaga: Nu te-a deranjat faptul că Porumboiu nu ţi-a dat un rol principal?
Vlad Ivanov: Dar lumea tot mă ţine minte, hahaha. Nu mă deranjează chiar deloc. Mie îmi pare foarte bine că rolurile mele secundare ajung să fie tratate ca roluri principale. Chiar râdeam la un moment dat şi spuneam că o să se inventeze titulatura sau premiul pentru cel mai principal rol secundar.
I.B.: Te simţi eliberat de domnul Bebe?
V.I.: Nu cred. La Cannes s-a scris: "Domnule Bebe, monstrul din 432 se întoarce într-o altă ipostază." Va trebui să încep să fac filme pentru copii ca să mai capăt puţin capital de simpatie. (Râde.).
I.B.: Reputaţia ta de dur e deja exploatată de reclamele în care joci.
V.I.: Da, dar în reclama regizată de Radu Muntean râd la urmă. I-am şi spus lui Radu mai în glumă, mai în serios: "Cu Cristian Mungiu am luat Palme d'Or-ul începând de la o reclamă." Da. Cristian m-a văzut într-o reclamă pentru Orange unde trânteam ceva. Chiar el mi-a spus asta.
I.B.: Rolul din Legenda şoferului de găini, regizat de Cristian Mungiu pentru Amintiri din Epoca de Aur ţi s-a părut mai greu de făcut decât cel din Poliţist, adjectiv?
V.I.: N-aş putea spune. Marea mea părere de rău a fost că acest film nu s-a putut întinde, din cauza scenariului, într-un lungmetraj. Dar Cristian mi-a spus că nu se poate, că atâta e povestea.
I.B.: Cu găinile cum te-ai înţeles?
V.I.: Adevărul e că mi-a fost foarte greu să filmez. Când am intrat în ferma de păsări, am făcut un pas şi am ieşit imediat pe uşă. Nu se putea sta. Din cauza mirosului de găinaţ se dă cu un fel de clor care miroase atât de înţepător încât nu poţi respira. Dar, după acest rol greu, Dumnezeu a zis: "Acum trebuie să te recompensez." (Râde.) Şi mi-a dat un rol la Radu Mihăileanu, în coproducţia Concertul, unde am fost personajul cu cel mai mare buget. Mi s-au cumpărat vreo cinci costume numai de firmă pentru că joc un mafiot rus, ţarul gazului şi regele mangalului, cu pretenţii de instrumentist într-o orchestră simfonică. El sponsorizează orchestra, şi toată această opulenţă a lui trebuia arătată. Am filmat numai în hoteluri de lux, la Paris, mergeam numai cu limuzine, stăteam în saloanele VIP din aeroport...
I.B.: Da, lucrurile se echilibrează. Dar nici acolo n-ai avut rol principal!
V.I.: Dar am avut cel mai principal rol din partea română, haha! Mă amuză că începem să căutăm principalul. A fost foarte plăcută munca la Concertul. Am filmat o lună la Bucureşti şi o lună la Paris. Iar Mihăileanu e nemaipomenit. Chiar i-am spus: "This is the begining of a beautiful beautiful friendship". E un om extraordinar. La Cannes mi-a făcut o surpriză fantastică. M-a sunat la 1 noaptea şi mi-a spus: "Vino de unde eşti." Şi l-am găsit la masă cu actorul principal din Concertul, rusul Alexei Guskov, cu care eu am stat pe acelaşi palier la filmări şi cu care m-am înţeles foarte bine.
"Da' politicos mai eşti, dragă!"
I.B.: Probabil te-a considerat unul de-al lui.
V.I.: Îţi dai seama nu putea să mă cheme Vladimir Ivanov şi să fiu ungur! Părinţii mei sunt ruşi lipoveni. M-am născut la Botoşani. Bunicii s-au refugiat în război de lângă Cernăuţi, din localitatea Fântâna Albă.
I.B.: Mai ai fraţi?
V.I.: Da, un frate mai mare şi o soră şi un frate mai mici. Fratele meu cel mare e la Târgu Jiu, iar ceilalţi locuiesc în Italia. Ştii, de copil îmi doream să am un prieten bătrân, ca să mă înţelepţesc repede. Nu ştiu ce mă apucase. Şi când o să fiu bătrân, o să-mi doresc să dau în mintea copiilor. (Râde.). Apropo, ani la rând l-am făcut pe Moş Crăciun (mie îmi plac foarte mult copiii) şi o fetiţă, la deja învechita întrebare "Ce te faci când o să te faci mare?", mi-a răspuns: "Eu, când o să mă fac mare, vreau să mă fac mică". Aşa şi cu mine. Toţi oamenii mari cred că ar trebui să vrea să fie mici.
I.B.: Oamenii într-adevăr mari sunt mici, sunt foarte modeşti.
V.I.: Dar e vorba şi de candoare. Uite-te în ochii unui copil şi, dacă poţi să-ţi păstrezi curăţenia sufletească şi inocenţa cât poţi de mult pe parcursul vieţii... Poate că ne şi agăţăm prea mult de chestiile materiale şi atunci începe să crească un monstru în noi şi nu mai ştim.
I.B.: Şi succesul te mănâncă dacă nu-l digeri cum trebuie, nu?
V.I.: Poţi s-o iei razna, aici e problema. Trebuie să ai un foarte mare echilibru interior ca să poţi sta cu capul pe umeri. Dacă nu, începi să mergi altfel pe stradă... Numai oamenii proşti se schimbă fără să-şi dea seama. Dacă eşti inteligent şi echilibrat, rămâi în banca ta. Ce m-a frapat la Cannes, unde erau atâtea personalităţi, a fost că se purtau extrem de normal. Am stat de vorbă cu Thierry Frémaux, delegatul-general al festivalului, aşa cum stau de vorbă cu tine, normal şi plăcut, iar aici te duci şi...
I.B.: Se uită chelnerul de sus la tine.
V.I.: M-am dus la un butic şi am spus: "Sărut mâinile, doamnă! Aş dori să cumpăr şi eu o sticlă cu apă minerală". "Poftiţi". "Vă mulţumesc. O zi bună!". "Da' politicos mai eşti, dragă!" Revenind la chestia cu înţelepciunea, am avut parte de un bătrân. Mă rog, nu era aşa de în vârstă, dar nici eu nu mai eram un copil, aveam 17 ani. El avea 65 şi era profesorul meu de teatru de la Şcoala Populară de Teatru din Botoşani, Teodor Brădescu, la care am ţinut foarte mult. Era cu totul special. Lui îi datorez începuturile mele în teatru. El m-a format de mic în spiritul respectului pentru scenă şi pentru oamenii din afara ei- maşinişti, luminişti, regizori tehnici.
I.B.: Am crezut că Dan Puric a fost maestrul tău.
V.I.: El mi-a deschis drumul către Bucureşti pentru că, venind la Botoşani şi făcând o trupă de pantomimă - de fapt, găsindu-ne acolo pe câţiva care credeam că facem pantomimă -, a făcut o trupă cu noi şi practic ne-a adus în Bucureşti. Pe mine, pe Daniel Badale, Carmen Ungureanu şi Dan Tapalagă. Ţin minte că am avut foarte mari emoţii când am jucat, în 1988 parcă, la Studioul Cassandra pentru că erau în sală toţi profesorii de la facultate.
De-abia în anul următor dam examen, dar mă gândeam că şansa mea se juca în acea seară şi că profesorii vor spune:"Uau, trebuie neapărat să intre la facultate!". Şansa mea a apărut de-abia peste patru ani pentru că atât mi-a luat ca să intru la Actorie. Tatăl meu a suferit foarte tare pentru că în primul an au intrat cei trei colegi de la pantomimă, numai eu nu. Când am intrat, n-a mai sărit în sus de bucurie. "Dar nu te bucuri şi tu?" "Ba da, dar oricum ştiam că dai până intri."
I.B.: Şi în toţi aceşti patru ani ce ai făcut? Ai lucrat, nu?
V.I.: Da, am venit în Bucureşti şi am lucrat de noapte într-un butic, chiar în Gara de Nord. A fost o experienţă dură, dar necesară pentru că m-a maturizat. Am lucrat un an de zile pentru că pe urmă am intrat la facultate. Dar în acel an eram audient la clasa lui Dem Rădulescu. (Picasem primul sub linie şi aveam dreptul să-mi aleg o clasă unde să audiez cursurile.). Munceam toată noaptea în butic, dormeam dimineaţa patru ore, după care plecam la facultate unde stăteam până la 7 seara. Între 8 şi 10 seara mergeam la cursuri de step sau făceam pantomimă cu Dan în trupa nouă, sau mergeam la cursuri de dans pe care le plăteam.
La butic găsisem nişte oameni foarte generoşi care mi-au asigurat un salariu din care puteam trăi. M-au plăcut. Mi-au spus că mă angajează cu o singură condiţie: dacă după un an nu intru la facultate, nu mai lucrez la ei. M-a ambiţionat asta. Unul dintre ei e spaniol, iar ea e româncă şi acum stă în Italia. Am fost în turneu cu un spectacol de teatru la Basel, unde stă acum spaniolul şi l-am invitat la spectacol cu familia. Era foarte mândru.
I.B.: Are şi de ce. Şi datorită lui ai ajuns unde ai ajuns.
V.I.: Ştii ce spune Paolo Coelho, că atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat, universul conspiră ca să te ajute să-ţi împlineşti visul.
"Şeful poliţiei din judeţul Vaslui a spus că o să-şi ia şi el un DEX"
I.B.: La avanpremiera de la Vaslui, Poliţist, adjectiv a fost foarte bine primit. N-a fost o sală plină de poliţişti, nu?
V.I.: : Nu s-a făcut o proiecţie numai pentru poliţia română, dar erau în sală şeful poliţiei municipale, şeful poliţiei judeţene şi alţi şefi din poliţia de acolo pentru că s-a considerat că e un film despre poliţie...
I.B.: ... şi că o reprezintă.
V.I.: Da, e un film despre poliţişti, dar nu o reprezintă, aşa cum nu era adevărat ce se spunea acum doi ani despre 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, că e un film despre comunism sau avort.
I.B.: Am citit ce a scris Cotidianul despre avanpremiera de la Vaslui şi ştii ce mi se pare ciudat? Toţi poliţiştii intervievaţi se recunosc în film şi spun că procedura este exact cea pe care o aplică şi ei şamd, dar Poliţist, adjectiv nu e un film social şi nu vorbeşte despre poliţia romană. Este dincolo de social. Cum de se regăsesc în el?
V.I.: Nu ştiu, dar pot să-ţi spun ce mi-a zis şeful poliţiei judeţene după film, că ar trebui să-şi ia şi el un DEX, ca să vorbească cu subalternii aşa cum vorbesc eu cu ai mei în film. Le-a plăcut foarte tare filmul şi după proiecţie chiar ne-am amuzat foarte tare cu ei la masă, povestind tot soiul de chestii.
I.B.: Cum ţi-ai pregătit rolul?
V.I.: Cu mare grijă, hahaha. În primul rând, fiecare actor îşi face o documentare. Am vorbit şi cu Corneliu să văd ce are de gând... Ce ne-a preocupat pe amândoi a fost imobilismul personajului şi laconismul mijloacelor. Dacă personajul s-ar fi mişcat tot timpul, s-ar fi pierdut mult din intensitatea scenei. Am o singură mişcare, cu scaunul. Toată chestia e excepţională. Ai citit în ziare, lui Paolo Sorrentino (n.red. - care a prezidat la Cannes juriul secţiunii Un Certain Regard), i-a plăcut foarte mult scena de final. Am rămas foarte plăcut impresionat şi de reacţia pe care au avut-o criticii americani, Scott Foundas şi ceilalţi.
I.B.: Scott Foundas care a văzut filmul mai întâi la Bucureşti, la o proiecţie organizată înainte de Cannes de Asociaţia Criticilor din România, şi care nu s-a putut abţine să nu-şi publice cronica în Variety înaintea festivalului numai ca să o ia înaintea lui Screendaily.
V.I.: Să vezi nişte critici foarte cunoscuţi bătându-se să scrie despre filmul în care joci e foarte plăcut. Şi oamenii ăia chiar cred ce scriu. A fost foarte haios. Mergeam pe la Rosetti şi văd cu coada ochiului cum opreşte o maşină lângă mine. "Hello, Vlad. It's very nice meeting you". Când mă uit, era Scott Foundas. Spune: "Nu pot să cred, am văzut filmul acum un sfert de oră şi acum dau peste tine în stradă." Tot înainte de Cannes mi s-a mai întâmplat ca la MŢR să mă oprească un străin şi să mă întrebe fericit dacă sunt actorul din 432.
I.B.: Ai stat şi tu la Vaslui pentru repetiţii?
V.I.: Da. Unul dintre punctele forte ale filmului, dincolo de scenariu, a fost castingul. Corneliu s-a îngrijit foarte bine de asta. Pe Dragoş Bucur ştia că o să-l ia în rolul principal, dar pentru rolul meu, al lui Ioan Stoica şi al Irinei Săulescu a făcut casting. Am dat probă. Nu înţeleg de ce unii actori urăsc probele sau, când ajung într-un punct al carierei unde se cred pe un piedestal, nu mai vor să fie chemaţi la probe. Dacă i-ar chema Steven Spielberg s-ar duce imediat, dar dacă îi cheamă cineva de aici la probe, nu.
I.B.: Şi proba în ce a constat?
V.I.: În scena finală, pentru că aproape totul era scris. Am decis cu toţii s-o facem în shoturi lungi, pentru că e mai bine aşa, şi am repetat. Am fost la Vaslui şi am repetat o săptămână chiar în locaţie. E foarte bine să repeţi înainte. Nu mai spun pentru cei de la cameră, pentru operator, pentru regizor. Vii cu un bagaj la filmare, nu te duci floricică şi nu ştii ce să faci, şi mai ai şi emoţiile de rigoare. Îmi plac teribil repetiţiile pentru că descopăr foarte multe lucruri şi am pe urmă de unde alege. Repetând, capeţi un firesc, o credibilitate astfel încât lumea spune pe urmă că ai improvizat. Dar eu nu cred în improvizaţie în film.
I.B.: Despre Cristian Mungiu spuneai că te-a impresionat prin atenţia pe care o acordă actorilor. Pe Porumboiu ce îl caracterizează?
V.I.: Amândoi sunt extrem de profesionişti şi ştiu să lucreze cu actorul. Nu te lasă în aer. Dacă vii cu o idee, te ascultă. Nu sunt satrapi, să-ţi ceară să faci ca ei. Bine, în măsura în care vii cu lucruri OK. Dacă vii cu tâmpenii...
Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.