Oţel încins, oameni încinşi, asfaltul a început deja să se topească (sau apă, apă şi iar apă, depinde de zi) - o posibilă scăpare ar fi sala de cinema. Haha, se aude în spate - sălile de cinema sunt oricum o scăpare la noi, nu? Foarte amuzant, într-adevăr. Amuzante sunt şi filmele care tropăie (mărşăluiesc?) pe ecrane zilele astea - dar nu în totalitate şi nu neapărat voluntar. Nu râde, citeşte-nainte.
State of Play / Jocuri la nivel înalt (***, distribuit de RoImage) este un remake al miniseriei omonime, realizate pentru televiziunea britanică în 2003 de domnul David Yates - cel care avea s-o lanseze pe Anamaria Marinca (Sex Traffic, 2004) - , astăzi responsabil de ultimele episoade din saga Harry Potter. Fireşte că versiunea yankee (care trebuia să fie cu Brad Pitt în rolul lui Russell Crowe şi cu Ed Norton în rolul lui Ben Affleck) nu se adresează în nici un caz celor care au văzut originalul (numai dacă aveţi chef să număraţi schimbările - de sex, de ton, de emfază - şi/sau să sancţionaţi finalul mocirlos, la propriu) ci doar virginilor. Şi dintre virgini, doar celor cărora le e dor de un policier ziaristic ca pe vremuri (gândiţi-vă la All the President's Men, dar nu vă gândiţi prea mult), un thriller eficient care comportă twisturi cât să nu te plictiseşti. Regizorul Kevin Macdonald (nepotul lui Emeric Pressburger) scapă drăcia de sub control abia la final, dar în momentul în care te prinzi că ancheta e doar un pretext pentru un semnal de alarmă a propos de dispariţia jurnalismului veritabil (à la The Wire, sezonul 5) îi mai ierţi din păcate.
Drag Me to Hell / Târâtă în iad (****, distribuit de RoImage) este un comeback pe care unii dintre noi îl aşteptau cu sufletul la gură iar alţii nu-l mai aşteptau deloc. Întoarcerea lui Sam Raimi la genul care l-a consacrat (la 28 de ani de la primul Evil Dead şi după nouă ani petrecuţi la cârma Spiderman-ului) a fost primită cu urale în timpul şi după midnight-screening-ul de la Cannes - şi pe bună dreptate. Un scenariu teribil de 50's, adică simplu şi la obiect (o jună bancheriţă vrea să avanseze, aşa că refuză un împrumut unei venerabile vrăjitoare - literalmente, baba Ganush - drept care aceasta îi promite ferm că, în trei zile, titlul filmului va deveni realitate), pus în imagini cu verva unui debutant (chiar dacă nota de plată a ajuns la 40 de milioane!) şi cu pofta unuia care şi-a adus aminte de ce s-a apucat de cinema şi nu de grădinărit. Fantome din cele mai inventive, vechiul Oldsmobile în mare formă, o pisică nevinovată (biata fată!) şi o seamă de efecte, care mai groase, care mai amuzante: toate-l ajută pe regizor să-şi bifeze cu brio cele două ţeluri - să te sperie şi tu să te bucuri că te sperie.
The Brothers Bloom / Fraţii Bloom (*****, distribuit de MediaPro) este, pur şi simplu, o bijuterie. Regizorul Rian Johnson, care a rupt gura târgului în 2005, cu Brick (un soi de film-noir, cu gangsteri, detectivi şi femei fatale, scris parcă de Shakespeare şi jucat parcă de adulţi) atacă acum unul dintre cele mai ofertante genuri (con/heist-movies) cu rezultate absolut admirabile. Anacronismele din debut au devenit un trademark (fraţii Bloom, escroci extraordinaire, traversează Atlanticul pe un steamboat, iar hainele lor par să fi fost croite la finele anilor '30), referinţele literare au devenit un must (Melville şi Joyce s-ar fi simţit tuşaţi), savoir-faire-ul mizanscenei a devenit un stil în sine (comparaţia cu Wes Anderson e ridicolă şi-i dezonorează pe amândoi). În fapt, The Brothers Bloom e mai puţin un omagiu (deşi delicios) adus clasicelor de gen (în special inegalabilul Topkapi, al lui Jules Dassin) şi mai mult o deconstrucţie postmodernă a unui anume mod de-a face, de a privi şi de a înţelege Filmul. Alergaţi şi căutaţi-l grabnic - s-ar putea să fie cel mai inteligent titlu pe care-l veţi vedea în 2009. La cinema.