Dar ajungem faţă în faţă cu finalul filmului, cele două planuri-secvenţă de cîte zece minute fiecare. Dacă pînă atunci lucrurile sînt străvezii, inteligibile, dacă sensurile cuvintelor şi legilor erau impregnate cu o doză de bun-simţ (un bun-simţ cu atît mai viabil cu cît Cristi, poliţistul care instrumentează cazul de pe ecran, este un profesionist!), acolo, prin eliberarea sensurilor de dicţionar ale cuvintelor, eroul filmului este redus la zero de către şeful său, Anghelache. Cu o tenacitate de care doar atleţii geniali mai dau dovadă. În acest punct m-am simţit înşelat. Nu fiindcă personajului i-a dat viaţa sau realitatea (de pe ecran) o lecţie, ci fiindcă aveam impresia că lecţia asta a fost minuţios pregătită, secvenţă cu secvenţă, pentru a avea în film un exerciţiu didactic perfect, atît formal cît şi dramatic.
M-am simţit cobai într-un exerciţiu de exprimare a puterii - a şefului de poliţie asupra subalternului şi a regizorului de film asupra mea, ca spectator. Semnul de întrebare a crescut în clipa în care (după proiecţie, la TIFF) Corneliu Porumboiu a spus că interesul său primar a fost să aducă pe ecran o istorie în dinamica sa reală, în timp şi într-un ritm care să respecte traversarea unei istorii de gen în societate. Cu alte cuvinte, intenţia sa e de a interpreta realitatea, de a o discuta (cinematografic) cît mai aproape de valenţele sale veridice.
Filmul are două laturi - una pe care (convenţional, că tot la convenţii trimite şi filmul) o să o numesc formală (sau estetică) şi alta critică. Prima cuprinde latura realistă a istoriei, construcţia cinematografică a situaţiilor din poveste cît mai aproape de o întîmplare de gen din realitate, şi mai cuprinde edificiul dramatic al poveştii (modalitatea în care îl implică pe spectator în poveste). A doua e în fapt o întoarcere ironică spre realitate, o descătuşare cinematografică prin care: 1. spectatorul participă la nebunia cotidiană - fie ea legată de serviciu, fie ea legată de familie; 2. personajul principal află sensuri relevante pentru situaţia sa de la serviciu. Privite separat, fiecare din cele două laturi e în regulă. Împreună sînt cool, dar nu prea se leagă conceptual (există un dezechilibru între încercarea realistă a lui Porumboiu şi implicaţiile absurde ale istoriei prezentate).
Principul pe care Corneliu Porumboiu a afirmat că a încercat să îl împlinească în proiect e ralierea poveştii la realitate, interpretarea realităţii prin intermediul istoriei de pe ecran. Problema ar fi aceasta: filmul reuşeşte să exprime elocvent - în cheie realistă - situaţia fizică şi morală în care se află personajul principal, Cristi (jucat de Dragoş Bucur); el are de rezolvat un dosar de consum de droguri uşoare, îl vedem în timp real cum filează suspecţii (nişte elevi de liceu), îl vedem în timp real cum redactează raporturile de filaj şi, astfel, dincolo de recuperarea reală a modalităţii de lucru din poliţie (recuperarea dimensiunii temporale reale de către cinema), obţinem (ceva şi mai important, aş spune) - timpul necesar pentru a putea interioriza într-o formă coerentă înfundătura morală în care ajunge Cristi: să meargă pe calea conştiinţei, care-i spune că puştii nu trebuie arestaţi, sau să respecte litera legii şi procedura de lucru standard - flagrantul?
Însă realismul e total pierdut din vedere atunci cînd Porumboiu construieşte lumea personajului central, figurile cu care interacţionează Cristi (latura critică). Discuţiile sale cu soţia, cu colegii de serviciu şi, mai ales, lecţia DEX pe care i-o ţine şeful (Anghelache, jucat de Vlad Ivanov) în finalul filmului, acestea ţin de teatrul absurd, nu de realismul cinematografic pur-sînge (atins în latura formală a peliculei). Şi încă o situaţie deranjantă aici, care mi-a devenit clară la a doua vizionare a Poliţistului, e că fiecare episod absurd (sau, într-o exprimare adusă din engleză - fiecare episod out of this world) oferă sensuri importante pentru situaţia lui Cristi, care se confruntă cu legi şi care trebuie să pătrundă misterele cuvintelor:
Discuţia 1: cu colegul de birou, despre fotbal-tenis; aici avem un prim exemplu de lege, într-un caz particular, o definire care ţine de simţul comun: dacă nu eşti bun la fotbal, nu poţi fi bun nici la fotbal-tenis.
Discuţia 2: cu domnul procuror, despre calitatea de interpret a legilor - unii o au, alţii, cum e el, trebuie doar să aplice legea.
Discuţia 3: cu soţia, despre metafore, anafore, despre transformarea cuvîntului în simbol şi despre posibilitatea de a interpreta cuvintele.
Discuţia 4: cu soţia, despre ortografiere, despre modificarea unor legi gramatice care cauzează modificări ale cuvintelor.
Toate aceste discuţii sînt un preambul la apoteoza DEX.
Didacticismul din poveste devine didacticism cinematografic: treptat, spectatorul e prins alături de Cristi în istoria de pe ecran (dilema lui devine dilema spectatorului, stăm la masă cu el, ne enervăm alături de el cînd Mirabela Dauer rulează fără încetare, aşteptăm alături de el în anticamera şefului), lui Cristi îi e jucată o lecţie, care devine o lecţie ţinută spectatorului. Corneliu Porumboiu e atît de atent la fiecare detaliu (în secvenţa cu DEX-ul, pînă şi încadrarea lui Cristi vorbeşte - e prins în colţul din stînga al ecranului şi în funcţie de felul în care Anghelache conduce discuţia, Cristi ba e în cadru pe de-a-ntregul, ba iese cu trunchiul din cîmpul camerei de filmat; acesta e mai repede un statement artistic decît o punere în scenă realistă) încît, la final, constaţi că de fapt nu aveai nicio şansă alături de Cristi.
Ceea ce poate fi OK în realitatea pe care Porumboiu o stabileşte ca referent. Cu o condiţie, însă: povestea să fie dusă spre un final de personaje credibile în raport cu problema dezbătută, personaje care creează situaţii credibile în raport cu realismul vizat de autor. Însă aici totul este extrem de rotunjit, fiecare detaliu de acum completează un detaliu dintr-un alt moment al poveştii, încît ajungi să simţi că totul a fost pre-fabricat, a fost un joc al autorului cu personajele şi, finalmente, cu mintea spectatorului. Poliţist, adjectiv e OK din punct de vedere dramatic. Dar Corneliu Porumboiu afirma că a căutat să joace realist. Apreciez filmul pentru că dramatic e bine legat şi are noimă, discută o problemă morală captivantă. Însă dacă e să-l privesc în cheia realistă enunţată de autor, filmul e şubred.
Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.