Dar ajungem față în față cu finalul filmului, cele două planuri-secvență de cîte zece minute fiecare. Dacă pînă atunci lucrurile sînt străvezii, inteligibile, dacă sensurile cuvintelor și legilor erau impregnate cu o doză de bun-simț (un bun-simț cu atît mai viabil cu cît Cristi, polițistul care instrumentează cazul de pe ecran, este un profesionist!), acolo, prin eliberarea sensurilor de dicționar ale cuvintelor, eroul filmului este redus la zero de către șeful său, Anghelache. Cu o tenacitate de care doar atleții geniali mai dau dovadă. În acest punct m-am simțit înșelat. Nu fiindcă personajului i-a dat viața sau realitatea (de pe ecran) o lecție, ci fiindcă aveam impresia că lecția asta a fost minuțios pregătită, secvență cu secvență, pentru a avea în film un exercițiu didactic perfect, atît formal cît și dramatic.
M-am simțit cobai într-un exercițiu de exprimare a puterii - a șefului de poliție asupra subalternului și a regizorului de film asupra mea, ca spectator. Semnul de întrebare a crescut în clipa în care (după proiecție, la TIFF) Corneliu Porumboiu a spus că interesul său primar a fost să aducă pe ecran o istorie în dinamica sa reală, în timp și într-un ritm care să respecte traversarea unei istorii de gen în societate. Cu alte cuvinte, intenția sa e de a interpreta realitatea, de a o discuta (cinematografic) cît mai aproape de valențele sale veridice.
Filmul are două laturi - una pe care (convențional, că tot la convenții trimite și filmul) o să o numesc formală (sau estetică) și alta critică. Prima cuprinde latura realistă a istoriei, construcția cinematografică a situațiilor din poveste cît mai aproape de o întîmplare de gen din realitate, și mai cuprinde edificiul dramatic al poveștii (modalitatea în care îl implică pe spectator în poveste). A doua e în fapt o întoarcere ironică spre realitate, o descătușare cinematografică prin care: 1. spectatorul participă la nebunia cotidiană - fie ea legată de serviciu, fie ea legată de familie; 2. personajul principal află sensuri relevante pentru situația sa de la serviciu. Privite separat, fiecare din cele două laturi e în regulă. Împreună sînt cool, dar nu prea se leagă conceptual (există un dezechilibru între încercarea realistă a lui Porumboiu și implicațiile absurde ale istoriei prezentate).
Principul pe care Corneliu Porumboiu a afirmat că a încercat să îl împlinească în proiect e ralierea poveștii la realitate, interpretarea realității prin intermediul istoriei de pe ecran. Problema ar fi aceasta: filmul reușește să exprime elocvent - în cheie realistă - situația fizică și morală în care se află personajul principal, Cristi (jucat de Dragoș Bucur); el are de rezolvat un dosar de consum de droguri ușoare, îl vedem în timp real cum filează suspecții (niște elevi de liceu), îl vedem în timp real cum redactează raporturile de filaj și, astfel, dincolo de recuperarea reală a modalității de lucru din poliție (recuperarea dimensiunii temporale reale de către cinema), obținem (ceva și mai important, aș spune) - timpul necesar pentru a putea interioriza într-o formă coerentă înfundătura morală în care ajunge Cristi: să meargă pe calea conștiinței, care-i spune că puștii nu trebuie arestați, sau să respecte litera legii și procedura de lucru standard - flagrantul?
Însă realismul e total pierdut din vedere atunci cînd Porumboiu construiește lumea personajului central, figurile cu care interacționează Cristi (latura critică). Discuțiile sale cu soția, cu colegii de serviciu și, mai ales, lecția DEX pe care i-o ține șeful (Anghelache, jucat de Vlad Ivanov) în finalul filmului, acestea țin de teatrul absurd, nu de realismul cinematografic pur-sînge (atins în latura formală a peliculei). Și încă o situație deranjantă aici, care mi-a devenit clară la a doua vizionare a Polițistului, e că fiecare episod absurd (sau, într-o exprimare adusă din engleză - fiecare episod out of this world) oferă sensuri importante pentru situația lui Cristi, care se confruntă cu legi și care trebuie să pătrundă misterele cuvintelor:
Discuția 1: cu colegul de birou, despre fotbal-tenis; aici avem un prim exemplu de lege, într-un caz particular, o definire care ține de simțul comun: dacă nu ești bun la fotbal, nu poți fi bun nici la fotbal-tenis.
Discuția 2: cu domnul procuror, despre calitatea de interpret a legilor - unii o au, alții, cum e el, trebuie doar să aplice legea.
Discuția 3: cu soția, despre metafore, anafore, despre transformarea cuvîntului în simbol și despre posibilitatea de a interpreta cuvintele.
Discuția 4: cu soția, despre ortografiere, despre modificarea unor legi gramatice care cauzează modificări ale cuvintelor.
Toate aceste discuții sînt un preambul la apoteoza DEX.
Didacticismul din poveste devine didacticism cinematografic: treptat, spectatorul e prins alături de Cristi în istoria de pe ecran (dilema lui devine dilema spectatorului, stăm la masă cu el, ne enervăm alături de el cînd Mirabela Dauer rulează fără încetare, așteptăm alături de el în anticamera șefului), lui Cristi îi e jucată o lecție, care devine o lecție ținută spectatorului. Corneliu Porumboiu e atît de atent la fiecare detaliu (în secvența cu DEX-ul, pînă și încadrarea lui Cristi vorbește - e prins în colțul din stînga al ecranului și în funcție de felul în care Anghelache conduce discuția, Cristi ba e în cadru pe de-a-ntregul, ba iese cu trunchiul din cîmpul camerei de filmat; acesta e mai repede un statement artistic decît o punere în scenă realistă) încît, la final, constați că de fapt nu aveai nicio șansă alături de Cristi.
Ceea ce poate fi OK în realitatea pe care Porumboiu o stabilește ca referent. Cu o condiție, însă: povestea să fie dusă spre un final de personaje credibile în raport cu problema dezbătută, personaje care creează situații credibile în raport cu realismul vizat de autor. Însă aici totul este extrem de rotunjit, fiecare detaliu de acum completează un detaliu dintr-un alt moment al poveștii, încît ajungi să simți că totul a fost pre-fabricat, a fost un joc al autorului cu personajele și, finalmente, cu mintea spectatorului. Polițist, adjectiv e OK din punct de vedere dramatic. Dar Corneliu Porumboiu afirma că a căutat să joace realist. Apreciez filmul pentru că dramatic e bine legat și are noimă, discută o problemă morală captivantă. Însă dacă e să-l privesc în cheia realistă enunțată de autor, filmul e șubred.
Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.