Lui Corneliu Porumboiu nu i-a plăcut Babel, de Alejándro González Iñárritu, prezentat la Cannes în același an - 2006, în care el a luat Premiul Camera d'Or pentru A fost sau n-a fost?. Dacă vezi al doilea film al românului, înțelegi și de ce.
În Polițist, adjectiv (titlul a fost preferat celui inițial, Intermediar), un tânăr polițist pe nume Cristi (Dragoș Bucur) are o dilemă morală majoră la un caz minor - cel al unui licean turnat de colegul lui că oferă hașiș.
Cristi nu vrea să-i facă flagrant adolescentului pentru că nu vrea să-i fure șapte ani din viață (nici măcar trei jumate, pentru că se presupune că va ieși mai repede). Încearcă să tragă de timp, dar nu reușește să-i convingă nici pe procuror, nici pe comandant de adevărul pe care i-l dictează conștiința.
Cu un subiect care se rezumă într-o frază, filmul lui Porumboiu e translucid și tăios atât în limbaj cât și în substanță. 99% din el sunt cadre lungi și reprezintă mai ales urmărirea de către polițist a celor trei tineri. Fiecare urmărire e închisă de un raport pe care polițistul îl scrie de mână și în care notează tot ce am văzut mai devreme pe ecran.
Porumboiu se joacă cu ideea de timp real, dar nu are dorința de a da impresia că recrează viața reală.
După ce în A fost sau n-a fost?, pleca de la un moment istoric precis, revoluția din decembrie 1989, pentru a investiga o problemă morală bazată pe o interpretare a unui termen, și lansând un comentariu filosofic despre ecuația centru-periferie însiropat în umor, acum face un film mult mai abstract în care discută validitatea limbajului și gramatica morală după care se ghidează societatea omenească.
O spune și titlul, cuvintele și-au tocit sensurile. Substantivul "polițist" poate fi urmat de orice adjectiv dorim, parțial pentru că meseria respectivă are în ochii noștri un deficit de credibilitate, parțial pentru că nici eroul filmului nu știe ce calitate să atașeze în coada profesiei. Dar mai ales pentru că regizorul-scenarist investighează lipsa de autoritate, ca și alte tare moștenite din comunism, cu aceleași instrumente cu care caută să vadă ce validitate mai are limbajul cinematografic.
Ce metaforă mai eficientă ar fi putut găsi pentru lipsa de încredere și autoritate a sistemului decât faptul că într-o instituție cum e Poliția toate birourile (care par să fi rămas, cu tot cu fișetele de metal, de pe vremea comuniștilor), se încuie? E o obsesie cu încuiatul birourilor aproape goale, personajele se întreabă unele pe altele: "Ai cheie? Ai încuiat?", în timp ce înaintează pe coridoare claustrofobe și întunecate.
Clădirea Poliției poate fi văzută și ca o Românie în mic, cu oameni care te ajută fără să te întrebe de ce și cu alți oameni care te ajută, dar numai după ce-și rezolvă problemele lor și, oricum, nu înainte de a face o mică demonstrație de putere.
Reflexele rămase de odinioară nu se opresc aici, dar problema "de fond" e alta. Porumboiu nu face doar un film despre droguri sau despre România postcomunistă, și nici doar "un film despre limbaj" decât în măsura în care termenul de limbaj definește mai mult decât credem.
LIMBÁJ, limbaje, s.n. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbă, grai. 2. Limba unei comunități umane istoricește constituită. 3. Mod specific de exprimare a sentimentelor și a gândurilor în cadrul limbii comune sau naționale. / Limbaj comun = a) fel de a se exprima simplu, nepretențios; limbă obișnuită; b) mijloc, bază de înțelegere. / Fig. Mijloc de exprimare a ideilor sau a sentimentelor prin culoare, sunete muzicale etc. 4. (Inform.) Sistem de caractere și simboluri folosit în programare. [Pl. și: limbajuri] - Limbă + suf. -aj (după fr. langage). (DEX, 1998)
Inteligența filmului (am înțeles că mulți vorbeau în seara premierei despre un film "inteligent") stă în faptul că, la fel cu 432, îți oferă o poveste epurată, dar cu multă substanță în ea. Asemănarea nu se oprește aici. Filmul lui Mungiu trata nu despre avort sau comunism, ci despre manipulare, inconștiență și (lipsă de) responsabilitate. Porumboiu nu face un film despre droguri sau postcomunism, ci despre însingurare, lipsă de comunicare și lipsă de repere morale. Iar scena finală, la fel de antologică precum Cina cea de taină din 432 pecetluiește un film care are și el o componentă religioasă. Dacă în 432 era vorba de sacrificiu, aici e trădarea, dar Porumboiu - care a plecat de la cazul real al unui tânăr care și-a trădat propriul frate (Cain și Abel!) într-o problemă de droguri, și-a dat seama de-abia la a treia variantă a scenariului că filmul despre polițistul C(h)risti(c) trebuie să se refere și la trădarea cuvintelor și a legilor morale.
Filmul ar trebui văzut de cel puțin două ori, pentru că a doua oară lungimile par mai justificate și chiar mai scurte (sic). Ritmul pare cel ideal. Cât despre scena finală, confruntarea inteligenței inimii (Cristi) cu inteligența rece, cerebrală a comandantului (Vlad Ivanov) și cu jemanfișismul mundan dar solidar al lui Nelu, colegul lui Cristi (Ion Stoica), ea e de o limpezime extraordinară.
Deși este singurul moment din film care poate stârni râsete, ea e de fapt confruntarea unor esențe, un fel de judecată (de apoi) în care inteligența și autoritatea supremă suprimă orice interpretare personală a legii. Nu întâmplător, Porumboiu introduce după această această scenă partida de tenis cu piciorul, care e o trimitere vădită spre jocul esențelor din partida mimată de tenis din Blow up, de Michelangelo Antonioni.
Tânărul regizor a ajuns la o maturitate artistică ce te face să spui că de la A fost sau n-a fost? până acum a sărit trei trepte deodată. Actorii joacă fără cusur, scenariul are limpezimea cleștarului, regia e chirurgicală de-a binelea. E foarte posibil ca, fiind atât de bine cizelat și epurat, filmul să spună mult mai multe decât a fost până și în intenția autorului. Oricum, te lasă mut, lucru care se mai întâmplă tot mai rar în cinematograful mondial al zilelor noastre.
Polițist, adjectiv
Scenariul și regia: Corneliu Porumboiu
Imaginea: Marius Panduru
Montaj: Roxana Szel
Cu: Dragoș Bucur, Vlad Ivanov, Ion Stoica, Irina Săulescu, Marian Ghenea, Cosmin Seleși.
Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.