Dacă A fost sau n-a fost? ne vorbea despre modul în care percepem istoria (principala opoziție fiind între Istoria mare, cu sensul ei unitar, guvernat de legile rațiunii în perpetuă emancipare, și micile istorii/ povești personale, cu perspective parțiale și interese meschine), regizorul merge și mai departe cu Polițist, adjectiv, abordînd (in)congruența dintre realitate și cuvintele pe care ne folosim pentru a defini și a ne apropria această realitate. Pentru a acoperi cît mai bine vastul subiect, Corneliu Porumboiu trece în revistă toate stilurile funcționale ale limbii române: beletristic (versurile șlagărului cîntat de Mirabela Dauer), tehnico-științific (definițiile din DEX și noile reguli ortografice dictate de Academie), juridic-administrativ (trimiterile la litera legii - cuvîntul-cheie, folosit obsesiv în film) și publicistic (articolul de tabloid citat de polițistul tip Garcea), dovedind eșecul tuturor de a descrie convingător lumea în care trăim. În ambele filme, adevărul se dovedește o chestiune de retorică, un rod al interpretării și al negocierii între personaje.
La fel ca în sclipitorul său debut, Corneliu Porumboiu nu lasă nici cel mai mic detaliu la voia întîmplării. De pildă, oricît de îndepărtate ar părea de miza filmului, dialogurile protagonistului sînt fără excepție relevante pentru profilul său psihologic și pentru modul în care el și noi ne raportăm la mediul înconjurător. În prima sa conversație cu un coleg de secție, Cristi (Dragoș Bucur, metamorfozat după rolul din Boogie, se dovedește din nou un actor excepțional) afirmă că un jucător de fotbal slab este slab și la fotbal cu piciorul și, ca atare, îi încurcă pe cei mai buni decît el, folosindu-se de argumente precum "e lege" sau "e logic". Această demonstrație ni-l arată pe erou drept un individ inteligent și rațional, dornic să găsească resorturile ascunse, dar logice, ale oamenilor și acțiunilor lor.
De altfel, Cristi amînă rezolvarea simplă și eficientă a cazului său nu doar pentru că nu vrea să aibă pe conștiință un puști inconștient, ci și pentru că nu izbutește să înțeleagă motivația sursei sale de a-și denunța prietenul care-i furnizează droguri. Și discuția cu procurorul despre Paris, Praga, București sau Brașov, aparent din alt film, reliefează tendința umană de găsi etichete ("orașul iubirii", "orașul de aur", "micul Paris", "mica Pragă") pentru locuri și fenomene, izvorîtă mai ales din vanitatea de a părea atotștiutor și atotînțelegător. Iar parada de cunoștințe a comandantului Anghelache (Vlad Ivanov, și el excelent) pare a-și avea originea într-un complex de inferioritate legat de percepția cvasigenerală asupra polițiștilor. Din acest punct de vedere, Anghelache (comicul onomastic al regizorului se manifestă aici prin sufixarea care trimite în zona ridicolului un nume cu rezonanțe hieratice - posibilă trimitere la ultimul medic, absent de pe ecran, din Moartea domnului Lăzărescu) este înrudit cu Jderescu (din A fost sau n-a fost?) care, pentru a-și justifica transformarea din inginer textilist în "cunoscut jurnalist", simte nevoia să citeze din filozofi antici în timpul unor dezbateri televizate.
Extrăgînd semnificații adînci despre natura umană din cele mai banale fapte cotidiene, Corneliu Porumboiu ne oferă, prin Polițist, adjectiv, un film mare și se plasează, alături de Cristi Puiu (fiecare cu două lungmetraje remarcabile), în avangarda cinemaului european.
Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.