"Cinema-ul pur" - altul decît al celei dintîi avangarde, fiindcă și-a descoperit între timp propria narativitate - e primul care ne frapează, de la genericul urmat de secvențele introductive, complet lipsite nu numai de muzică, dar și de sunete, fără a mai vorbi de cuvinte. Tăcerea absolută a cadrelor inițiale ("Tăcerea nu mi-e dragă" e unul dintre versurile cîntecului din postgeneric) e subliniată de șocul sonor al străzii, cînd urmărirea elevului-turnător ajunge aproape de școală.
Apoi intră în funcție unul dintre efectele cele mai subtil semantice ale imageriei, care insinuează subliminal senzația unuia urmărit de polițist: îl simțim pe Cristi (Dragoș Bucur) pe urmele noastre, fiindcă totdeauna sîntem cu anticipație pe coridorul sau în încăperea în care va intra el. Este apoi baletul gesticii mute, cum e aprinderea repetată a luminii - fie ziua, fie noaptea -, cînd Cristi intră în penumbra perpetuă a biroului său de la sediu, cu reflexe ritualice spre comutatoare și alte ustensile, ca în continuitățile truffauldiene din La peau douce (Pielea catifelată).
Nimic însă din "purismul" care ar evacua din film definiția și dramaturgia caracterelor, de la cei doi colegi de birou la șeful procuraturii (magistral, Marian Ghenea), de la personalul poliției de cartier la propria soție (Irina Săulescu), fiecare scos cu infinită delicatețe și umor (conținut sau exploziv) din culpa defectelor lor vizibile, spre a fi pus într-o boxă invizibilă a sistemului care-i uniformizează. Noi și noi fronturi morale și ale observației infinitezimal-revelatorii deschid "de 24 ori pe secundă" toate cadrele și secvențele, fără a fi uitat ambientul ("mizerabilismul" redivivus, s-ar zice!): zidul blocului de vizavi de școală, trotuarul murdar, rigolele înfundate. O umilință asumată, dar neînsușită, care e și a lui Cristi însuși (întîmplătoare, icoana coroanei de spini de pe peretele biroului?!), în toate relațiile sale casnice sau publice, pînă la secvența antologică în care comandantul (Vlad Ivanov, deasupra oricăror calificative) îl pune să citească articolele din dicționar.
În fine, s-a comentat insistent secvența răzbunătoare a sonorului și a muzicii, cu cîntecul asurzitor al Mirabelei Dauer, Nu te părăsesc, iubire, dar o adevărată ars poetica a filmului, pusă invers, în postgeneric, o constituie cuvintele șlagărului Ce seară minunată, traducînd contrapunctic profunda tristețe a tînărului cineast surîzător, cu lirismul moldav al vecinului din Basarabia al lui Corneliu Porumboiu, Grigore Vieru: "Mi-s dragi cuvintele, să știi/ Ele-mi sînt surorile /.../. Tăcerea nu mi-e dragă/ Nu mi-s dragi tăcerile/.../ Cuvintele-s averea mea/.../ Ce seară minunată!/ Mai spune-mi, iubito, o dată...".
Cu:
o infrastructură precară tehnic, iar instituțional incompetentă și coruptă,
oficialitatea filmologică paralizată în zeflemeaua filistină, în jocurile establishmentului antireformist și mafiot,
cîteva voci din Noua Critică, eminente în disidența lor solidară, dar private de o revistă de specialitate.
Școala de artă a filmului de autor românesc - încă în așteptarea unor culminații temporizate de sistemul ostil - este, în fine, constituită, consacrată și incontestabilă, pînă la a putea proclama retro-prospectiv o Dogma 2009.
Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.