Pentru numărul de acum două săptămîni aveam "pe ţeavă" un articol pe care, din cauza intervenţiei Necunoscutului (sau cum îi zice fiecare dintre noi, în intimitate), am simţit nevoia să-l las de-o parte. Murise Lena - pe numele ei oficial şi complet, Magdalena Boiangiu, redactor-şef adjunct al Dilemei (şi noi, şi vechi) şi prietenă a mea, titulară, de ani întregi.
Totuşi, schimbarea "macazului" nu a fost, atunci, o hotărîre uşor de luat, pentru că omul în jurul căruia s-ar fi învîrtit comentariul iniţial urma să împlinească, peste cîteva zile de la apariţia revistei, 86 de ani, pentru că pretextul articolului era un eveniment "punctual" şi pentru că, alături de înţelepciunea seculară condensată în renumitul adagiu "Morţii cu morţii, viii cu viii", logica elementară îţi spune că Dincolo timpul contează, fără îndoială, altfel, pe cînd aici, după cum vedem tot mai des, în raport cu azi, mîine poate însemna prea tîrziu. Încercînd să-mi adun mintea şi inspiraţia pentru spaţiul de faţă, mi-am zis, o clipă, că revenirea la subiectul abandonat ar semăna cu o supă reîncălzită, că, ocazia o dată trecută, nu are rost să fie evocată post festum, că, foarte probabil, chestiunea nu ar mai interesa pe nimeni, că, nu-i aşa, imperativul "actualităţii" - obsesie editorială perpetuă (mai ţineţi minte, stimaţi concetăţeni maturi, somaţia ceauşistă pe tema prezentului fierbinte?) - trebuie să primeze ş.a.m.d., ş.a.m.d. Ezitarea a durat, însă, doar o clipă.
În avalanşa "ofertelor culturale estivale", cum spune expresia "promoţională" consacrată, s-a petrecut aproape în anonimat o mică sărbătoare foarte caldă şi foarte neprotocolară, care, în mod normal - sau într-o lume normală - ar fi trebuit să adune asupra ei nu doar atenţia celor cîtorva "medii" scrise şi audiovizuale prezente acolo prin redactorii lor "de la Cultură", ci şi a ziarelor centrale, a principalelor televiziuni şi posturi de radio şi a ceea ce se cheamă, pe scurt, opinia publică. La librăria Cărtureşti, într-o după-amiază înăbuşitoare şi, apoi, furtunoasă, a avut loc lansarea unei cărţi-album intitulate, eminescian, Cu gîndiri şi cu imagini.
Cel care a scris-o - a conceput-o, a construit-o - este Liviu Ciulei, persoană însemnînd pentru teatrul românesc, ba chiar pentru cultura românească, cam ceea ce înseamnă Leonardo da Vinci pentru civilizaţia universală. Fără exagerare. Regizor (de teatru şi de film), scenograf (de teatru şi de film), actor (de teatru şi de film), arhitect, autor al unui scurt eseu ("Reteatralizarea picturii de teatru") devenit veritabil manifest al scenei eliberate din chingile "realismului socialist", director al celei mai faimoase instituţii de spectacole (Teatrul "Bulandra") într-o epocă marcînd instalarea celei mai dure ideologii (începutul anilor 1970, anii de început ai cultului personalităţii şi ai revoluţiei culturale à la roumaine, cu un punct culminant în interzicerea spectacolului Revizorul, montat de Lucian Pintilie sub, tocmai, directoratul lui Ciulei), artistul renumit pentru discreţia sa a socotit că tăcerea trebuie ruptă nu prin vorbe spuse-n vînt, ci prin cuvinte (puţine) fixate pe suprafaţa hîrtiei cu temeinicia cu care se fixează piatra în sol - şi prin multe fotografii, fotografii de decoruri, de costume, de schiţe şi planuri, fotografii din filme (inclusiv din Pădurea spînzuraţilor, prima "ieşire în lume" glorioasă a cinematografului naţional), fotografii din spectacolele regizate în România, în America, în Australia, în jumătate din Europa şi, din nou, în România.
Pentru că, alungat, practic, din ţară spre sfîrşitul anilor 1970, Ciulei revine aici periodic şi, în ultimul timp, definitiv. Revine ca să lucreze - Şase personaje în căutarea unui autor, ultimul spectacol al regizorului care, acum, nu mai vrea să regizeze (fiindcă teatrul e o alcătuire de fantasme ce pier, "iar eu vreau să mă întorc la lucruri solide"), se joacă la "Bulandra" de peste trei ani -, ca să schiţeze construcţii ("mă gîndesc să fac o vilă la munte") şi ca să descopere, de fiecare dată mai amar, declinul unei mişcări teatrale pe care, el cel dintîi, a impus-o în lume.
Pe 7 iulie 2009 Liviu Ciulei a împlinit 86 de ani. Lansarea, desfăşurată cu vreo două săptămîni înainte, a fost un fel de avanpremieră a sărbătoririi, pentru că în sală s-au adunat mai ales prieteni. Desigur, aceştia "ştiau de ce". De simţit, însă, au simţit şi cei ce nu ştiau - au simţit adierea unui univers superior, unde aerul e mai pur, unde nu există trivialitate şi proastă-creştere, unde cuvîntul de ordine e decenţa, în toate sensurile ei neaoşe şi împrumutate, unde, la fel ca în casa de pe Tudor Arghezi, eşti, parcă, ferit de asaltul obrăzniciei brutale din jur şi de toate mizeriile, palpabile sau nu, ce te îneacă, zilnic, în această ţară suprarealistă. Pentru că Liviu Ciulei este un mag al realismului - al realismului poetic -, iar ţara lui adevărată e insula lui Prospero.
Evenimentul "punctual", cum spuneam, s-a învechit. Nici în vis nu ar mai "face o ştire", iar prima pagină i-a stat închisă încă din start. A fost un răgaz neverosimil, prin firesc şi civilitate, într-o curgere de timp nebun. Un răgaz pe care, dacă l-am lăsa să treacă nepovestit, l-am desfiinţa din realitate. Cu el, realitatea devine suportabilă.