Filmele de vacanţă, fără a-şi depăşi genul, reuşesc, totuşi, măcar între anumite limite, să (re)aducă ceva nou. Drag Me to Hell / Tîrîtă în iad, în regia lui Sam Raimi, cu Alison Lohman, este, fără dubii şi dezbateri, cel mai prost film văzut în ultimul timp. Nu am mai dat de mult peste un film de groază "clasic", în sensul limitat şi previzibil al cuvîntului. Cu scene incapabile să te sperie "psihologic", ci de-a dreptul vizual, la modul grosier: monstrul, mai bine-zis spiritul, urît, pe linia fiziologic scabroasă, dar şi supradimensionat, vine, se răsteşte, cutremură, scuipă, împroaşcă şi face ca jeturile de sînge să izbucnească pe undeva. Eroina e blondă, suavă, nici destul de deşteaptă ori de emoţională şi... nici măcar suficient de morală. În această direcţie, filmul se încadrează tot în direcţia "tradiţională", care ne-a învăţat că morala contează şi că lipsa ei se sancţionează. Nu mai e totul doar un exces stilistic, în care personajele joacă roluri preponderent estetice, à la Tarantino. Ca şi în cazul hybris-ului din tragediile antice, ori ca în Vechiul Testament: rău faci, rău primeşti... În basme, personajele negative, de obicei mama vitregă uneltitoare şi fiica ei aşijderea, erau legate de coada calului şi "plimbate" prin regat. Tot aşa, delicata blondă de aici e "tîrîtă în iad" la propriu - pentru că a lăsat fără casa ei de-o viaţă o bătrînă, care, după aceea, a şi murit de inimă rea...
Tot despre morală e vorba şi în Ghosts of Girlfriends Past, regia Mark S. Waters, cu Matthew McConaughey şi Jennifer Garner, dar de astă dată, pe linia personală. Dacă Christine din Drag Me to Hell acţionase neetic profesional, Connor Mead nu se implică în relaţiile amoroase. Aşa cum dincolo e necesar un spirit radical din iad să rezolve destructiv problema, aici e nevoie de trei fantome pentru a-i da de capăt, din fericire, constructiv. Pe linia Poveştii de Crăciun dickensiene, Connor e vizitat de trei spirite care îl reformează moral, rezolvîndu-i frustrările şi scoţîndu-i la iveală părţile bune neconştientizate.
Mai puţin slab ca Drag Me to Hell, Ghosts of Girlfriends Past e departe de a fi o capodoperă: aproape digerabil în limita strictă a comediilor romantice, acesta face caz tot de "filonul moral".
Care ajunge la apogeu într-un film cu adevărat fermecător: Up, regizori Pete Docter, Bob Peterson), desen animat, producţie a studiourilor Pixar, proiecţie 3D. Pare să aibă toate "atuurile" pentru a fi un film plicticos, însă unul de desene animate... Dar nu e aşa. Desigur, împărtăşeşte şi el din şabloanele idilice ale genului, lansate de producţiile Disney. Dar depăşeşte, cumva, cadrul lor strîmt. După partea de început, în care se desfăşoară idila lui Carl Fredicksen, personajul principal, cu dragostea vieţii lui, Ellie, pe care o cunoaşte din copilărie, urmează o alta, să-i zicem, atipică: cea unde, după ce Ellie moare, bătrînul Carl duce o viaţă solitară şi nostalgică. El se opune oricăror schimbări (casa lui rămîne singura între blocurile ce se construiesc, agresiv, în jur) şi-i rămîne veşnic fidel lui Ellie şi idealurilor lor comune: o călătorie la Fîntîna Paradisului din America Latină, pe urmele exploratorului Charles Muntz.
Rutina bătrînelului morocănos, dar moral, din aceste momente ale filmului, în care nu se întîmplă nici o aventură, ci se structurează doar o concepţie de viaţă, m-a înduioşat pînă la lacrimi. Aproape tot atît de mult pe cît mi-au plăcut ideea şi imaginea căsuţei lui zburînd ridicată de un uriaş mănunchi de baloane. Soluţia - ştiu, imaginară, utopică şi interpretabilă la modul figurat - pe care o oferă filmul mi s-a părut ideală: nu-ţi mai place lumea înconjurătoare, cu transformările ei de neînţeles cu tot, îţi iei baloanele şi o zbugheşti în aer...