Cu puţină vreme înainte de terminarea stagiunii 2008/2009 (cea încheiată în iunie, adică), am văzut, în două oraşe din ţară, două spectacole care, deşi profund diferite în formă, aveau ceva profund comun, dacă se poate zice astfel, în fond. Ceva subtil semnificativ pentru lumea în care trăim, ba, mai mult, pentru lumea către care ne îndreptăm.
Cel dintîi s-a jucat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şi se numeşte 5 minute miraculoase în Piatra Neamţ. Este vorba despre o montare avînd "la bază" un text scris - de (încă) tînărul şi neabătut prolificul autor Peca Ştefan, alias Ştefan Peca - special pentru acest loc; nu neapărat pentru instituţia numită Teatrul Tineretului, cît pentru urbea numită Piatra Neamţ. Dramaturgul, aflat la a doua tentativă de acest gen, după o piesă inspirată de şi născută la Baia Mare, a petrecut două sau trei săptămîni în oraşul de sub Pietricica şi de sub "gondola" primarului Pinalti - timp în care, împreună cu regizoarea viitorului spectacol, s-a documentat, prin interviuri cu diverşi locuitori, asupra realităţilor locale "fierbinţi" -, apoi s-a pus pe treabă şi, în alte cîteva zile, a produs scrierea. (În treacăt fie spus, aceasta, scrierea, a declanşat un mic scandal urban - în toate sensurile cuvîntului -, pentru că o sumă de cetăţeni s-au recunoscut în personajele şi situaţiile ei, înfăţişate ulterior pe scenă, şi nu au fost încîntaţi.)
Piesa evocă destinele cîtorva oameni "obişnuiţi" - un tînăr cuplu în pană de bani, care se hotărăşte să-şi rotunjească veniturile servind drept familie "maternală" pentru copiii instituţionalizaţi, un profesor părăsit de soţia plecată la muncă în străinătate şi "combinată" acolo cu altcineva, o mamă văduvă şi bigotă în veşnic conflict cu fiica adolescentă şi rebelă etc. -, destine ce se întîlnesc şi se împletesc sub zodia unor rîvnite/închipuite mărunte întîmplări miraculoase iscate de poţiunile şi loţiunile unei întreprinderi de prelucrare a plantelor medicinale. Cum spuneam, alegoria e transparentă. Spectacolul regizat de Ana Mărgineanu (în decorul hiperrealist corespunzător, conceput de Ioan Murariu) are vioiciune şi haz, emoţie şi farmec, între altele şi pentru că utilizează - în acord cu subiectul - procedee de iluzionism, prestidigitaţie, "magie" ş.a.m.d. surprinzător de bine realizate sub raport tehnic; iar actorii (Cezar Antal, Nora Covali, Andreea Gavriliu, Ecaterina Hâţu, Dragoş Ionescu, Isabela Neamţu şi Tudor Tăbăcaru, plus fetiţa Teodora Andreea Răucă) se desfăşoară, în ceea ce-i priveşte, cu o remarcabilă naturaleţe şi poftă de joc. Aşa încît, contemplînd scena, te bucuri pe moment de ceea ce vezi şi te întrebi, într-un colţ al minţii, dacă, prin specificul ei, piesa se va mai putea juca altundeva, altcîndva, de altcineva...
A doua reprezentaţie a avut loc pe scena mare (şi marea scenă) a Teatrului Naţional "Marin Sorescu" din Craiova: Odysseia după Homer. Artistul britanic Tim Carroll, actor şi regizor la ceva numit în frumosul program de sală - unde formulările obscure şi virgulele între subiect şi predicat abundă, altminteri, în chip îngrijorător - English Shakespeare Company (personal, nu ştiam decît de Royal Shakespeare Company) şi, în prezent, director asociat (ori, poate, regizor asociat? în fine...) la Shakespeare's Globe din Londra, a imaginat, pornind de la epopeea antică, un fel de spectacol cu geometrie variabilă, în care curgerea "firească" a poveştii despre întoarcerea lui Ulise în Ithaca natală şi la credincioasa Penelopa este întreruptă, mai mult sau mai puţin aleatoriu, prin episoade de improvizaţie. Sîntem asiguraţi, pe scurt, că avem de-a face cu o operă scenică a cărei fizionomie diferă de la o seară la alta în funcţie de tema înscrisă pe unul sau altul dintre cele 24 de cioburi de ceramică (tot atîtea cîte sînt cînturile Odysseiei) aflate într-o amforă şi extrase, la invitaţia actorilor, de către unul sau altul dintre spectatori.
"Povesteşte Cîntul X în treizeci de cuvinte", "Jucaţi Cîntul Y folosind doar trei bastoane" - cam aşa sînt formulate diversele teme; unele conţin şi indicaţii "interactive" prevăzînd, de exemplu, poftirea pe scenă a cuiva din public, care trebuie să-şi povestească viaţa, sau ultimul film văzut (mă rog, improvizez şi eu, pentru că nu mai ţin minte amănuntele). Pentru auditoriu, spectacolul - foarte îngrijit sub aspect formal, graţie scenografilor Puiu Antemir (decor) şi Lia Dogaru (costume), compozitorului Iosif Herţea şi unui ecleraj care mi-a amintit de arta regretatului maestru de lumini Vadim Levinschi - e un soi de curiozitate exotică; pentru actori (Angel Rababoc, Anca Dinu, Romaniţa Ionescu, Adrian Andone, Iulia Colan, Cătălin Băicuş, Monica Ardeleanu, Gina Călinoiu, Ştefan Cepoi, Vlad Drăgulescu, George-Albert Costea) este, în schimb, extrem de solicitant, căci pretinde nu doar naturaleţe şi reacţii prompte (la materia Arta actorului se învaţă, printre altele, şi exersarea spontaneităţii), ci şi o tehnică impecabilă, capitol la care echipa craioveană a arătat, din păcate, lacune mari.
Dincolo de toate, însă, aceeaşi întrebare se ridică: este acest spectacol un fapt artistic autonom, apt a fi "performat" oriunde şi oricînd, sau e un produs (artistic şi el, fireşte, măcar în principiu) "personalizat", destinat unei utilizări hic et nunc şi "jetabil" apoi, precum un ambalaj gol? Şi, mai departe: mai este teatrul (arta, în general) un exerciţiu spiritual cu valoare universală, ori devine, pe măsura globalizării/atomizării existenţei noastre, a tuturor, o ipostaziere nesemnificativă a mult-invocatului loisirs?
Din această dilemă - foarte nouă - nu vom ieşi, mă tem, prea curînd.