Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Revoluţia digitală


Revista HBO, noiembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Unde sunt vremurile în care, dacă aveai nevoie de nişte lupi pentru un peplum (film cu "săbii şi sandale"), chiar trebuia să angajezi unul, împreună cu dresorul său? În 300, lupul este, de la gheare la blană, un pur construct digital.

Dar fiara n-a fost singura care n-a existat, ci şi canionul în care ea vâna, cerul iernatic întunecat de deasupra şi aproape fiecare element al cadrului, în afară de tânărul actor care întruchipa prada.

Elementul uman al secvenţei a fost filmat cu un an înainte, contra unui aşa numit blue screen, cu un lup mecanic ţinând locul celui real. Restul a fost completat de experţii în efecte speciale, prin intermediul tehnicii digitale.

Folosirea imaginilor generate de computer (CGI) în cinema nu e o noutate: ea datează din 1973, când în Westworld vedeam o versiune pixelată, bidimensională şi robotică a lui Yul Brynner. Însă, ceea ce odinioară era o excentricitate, a devenit astăzi ceva comun. Impactul tehnologiei digitale la Hollywood a fost gradual, dar total. Astăzi, un film poate fi turnat, editat sau distribuit fără să se folosească o singură fotogramă. Progresul este la fel de uluitor ca introducerea sunetului sau a culorii la începutul secolului XX şi schimbă atât faţa business-ului cât şi aspectul artistic al cinema-ului. Chiar directorii de imagine, cei mai tradiţionalişti când vine vorba de peliculă, încep să îmbrăţişeze folosirea camerei digitale, graţie căreia materialul brut e mai uşor de manipulat. Software-ul din ce în ce mai ieftin permite chiar şi unor studiouri mai mici să inventeze lumi virtuale întregi şi să le combine lejer cu imaginile filmate în decoruri reale. Scene ce ar fi necesitat decoruri elaborate acum 25 de ani, pot fi acum turnate în faţa unui ecran albastru sau verde, completate mai târziu şi modificate până când regizorul e satisfăcut.

Efectele speciale (sau trucajele dacă vreţi) necesitau, până nu demult, o muncă intensivă, rezervată pentru momentele cheie ale filmului, dar revoluţia digitală a schimbat toate astea. De obicei, se importa brutul cadru cu cadru în computere pentru montaj şi adăugare de efecte speciale şi apoi se convertea produsul digital în film (ceea ce însemna o uşoară degradare a calităţii imaginii). Acum orice e posibil: regizorii pot alege iluzia care să spună povestea cel mai bine. Există inclusiv software pentru redarea texturii părului, a apei sau a focului (l-aţi văzut la lucru în Stuart Little şi The Perfect Storm). Tehnicile de înregistrare şi de digitalizare a mişcărilor sau a expresiilor faciale ale actorilor sunt deja o banalitate.

În cinematografia actuală, creaţia care are loc pe computer poate fi la fel de importantă ca lucrurile ce se petrec în faţa camerei. Eragon combină regia clasică cu inovaţiile digitale: s-au turnat aproximativ 200 de secvenţe cu un actor pe spinarea unui taur mecanic ca, mai târziu, să poată fi simulată călărirea unui dragon. Mişcările dragonului, erou central, au fost coregrafiate de animatori înainte de filmări şi apoi au fost încărcate în memoria taurului mecanic. Pentru impresionantul peisaj digital de la 300, artiştii au fost nevoiţi să combine o atenţie obsesivă faţă de detaliu cu o estetică vizuală suprarealistă. Aşadar, în Hollywoodul digital de zi, camera captează imaginea în biţi şi nu în fotograme, iar computeriştii-vrăjitori o transformă în orice a zămislit imaginaţia neîngrădită a cineastului. Pelicula e moartă. Trăiască peliculele!



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer