Inflaţia de cuvinte care codifică nimicul
Legea cetăţii intră, în acest caz, în conflict cu un impuls interior, pe care eroul nostru nu-l poate verbaliza prea bine, dar pe care căpitanul, şeful lui, mare amator de maieutică, îl numeşte, sec şi kantian, lege morală. Dacă ar fi fost personaj în Mizerabilii lui Victor Hugo, poliţistul s-ar fi metamorfozat în preotul care, nu numai că nu denunţă furtul ocnaşului Jean Valjean, dar îi mai dăruieşte acestuia din urmă şi sfeşnicele din argint, ca să priceapă cu mintea lui simplă şi chinuită de strîmbătatea lumii că, uneori, legea inimii e mai dreaptă decît legea pură şi simplă.
Dar poliţistul nu este un personaj romantic. Lumea în care evoluează a depăşit de mult epoca ingenuă a marilor dileme morale şi a confruntărilor dramatice, inerente lor. A mai rămas doar un bun-simţ elementar, incapabil să se opună inflaţiei de cuvinte care codifică nimicul. Un bun-simţ nu al lumii, ci al lui, o formă de inadecvare, vizibilă mai ales în relaţia cu instanţele care-i controlează viaţa: şeful şi nevasta. Vocaţia hermeneutică a acestor instanţe îi provoacă perplexitate, dar nu-l revoltă, ca şi cum ar fi obişnuit cu distanţa dintre adevărul lui modest, pe de o parte, şi acela apodictic şi labirintic al puterii, pe de altă parte.
Seara, după ritualul cotidian al aşteptării îndelungi a unei probe pentru cazul pe care trebuie să-l rezolve, cina, luată de unul singur pe o măsuţă dintr-o bucătărie aproape neverosimil de mică, dintr-un apartament asemenea, se desfăşoară pe fundalul asurzitor al vocii Mirabelei Dauer, care cîntă despre dragoste în stilul oracolelor de altădată, ale fetelor la vîrsta pubertăţii. "Ce-ar fi marea fără soare, ce-ar fi cîmpul fără floare?" "Mare şi cîmp", răspunde poliţistul, care intuieşte, pentru că are bun-simţ, cît de caraghioasă este metaforita. Nevasta, profesoară de română, este însă de altă părere. Cîntecul are dedesubturi simbolice, este vorba acolo de infinit, de frumuseţe, de iubire absolută (ultimul sens, şi cel mai important, ar fi sugerat de forma nearticulată a substantivului iubire). Bunul-simţ protestează: dacă vrea să vorbească despre infinit, de ce nu zice "infinit"? Dar instanţele, pentru a se legitima, atunci cînd nu sînt legitimate de ceea ce fac, au nevoie de simboluri ca drumeţul în deşert de apă. Trebuie să tundă oi, să dea cu mopul, să cînte din fluier, să se îmbrace în uniformă nazistă. Nu în film, ci în realitatea imediată despre care vorbeşte filmul.
Autoritatea DEX-ului
Şeful îl somează să organizeze un flagrant, dar poliţistul se opune şi explică: nu-l lasă conştiinţa, nu vrea să distrugă o viaţă de om. Şi urmează lecţia aplicată celui naiv, care are îndrăzneala să creadă că unele lucruri sînt atît de simple, de evidente, încît fac inutilă orice hermeneutică. I se cere să explice ce este aceea o conştiinţă şi, cum se bîlbîie, instanţa recurge la autoritatea DEX-ului, care explică termenii în litigiu - conştiinţă, lege, poliţist -, dar în care nu apare sintagma atît de necesară pentru lămurirea lucrurilor, lege morală. Şi ceea ce nu este în dicţionarul elaborat de Academia Română nu există.
Realitatea este prescrisă toată în documente oficiale, în buna tradiţie a totalitarismului, comunist sau nu - nici măcar nu mai are importanţă. Important este drogul cuvintelor, mai fatal decît haşişul tinerilor, pentru că, promovat de putere, pătrunde chiar şi în intimitate şi alungă firescul. Proaspăta nevastă, romanţioasă ca Veta lui Caragiale, prea proaspătă însă ca să-şi satisfacă apetitul romanţios în afara căsniciei, citeşte dosarul cazului, uitat de poliţist pe un dulap, ca să aibă ce discuta cu soţul ei taciturn la cină (în serile în care bovarismul ei nu este satisfăcut de ascultata şi răsascultata Mirabela Dauer).
Ce i-a atras atenţia în textul citit? Povestea unor tineri, dintre aceia pe care îi educă spre binele lor şi-al patriei şi care ar putea să fie chiar elevii ei? Este prea banală, codificată de mult şi fără speranţă: tinerii sînt iresponsabili. Interesul vizează, evident, limbajul în care este redactată povestea, ireproşabil cu excepţia unei greşeli de ortografie: nicio se scrie legat, pentru că aşa a decretat Academia Română în urmă cu doi ani (cu patru, dacă ne gîndim la anul de graţie 2009, dar filmul a fost făcut mai demult).
În aceste condiţii, poliţistul nu mai poate să fie poliţist, ci un cuvînt din dicţionar. Nici măcar substantiv nu mai poate să fie, ci adjectiv, nu mai are puterea să definească o realitate, este condamnat s-o slujească, să fie un atribut al ei, urmînd un traseu al cuvintelor şi o ierarhie care sînt paralele cu propria-i existenţă. Căpitanul îi cere să aleagă între legea statului pe care un agent de poliţie este obligat s-o apere, după cum confirmă şi dicţionarul, şi legea morală dinăuntrul lui. Deznodămîntul survine simplu şi brutal (adică fără iluzii, aşa cum este tot filmul): poliţistul desenează cu o mînă sigură, pe o tablă neagră, perimetrul unde va avea loc flagrantul, marchează ieşirile înspre diversele străzi, punctele strategice în care vor fi amplasate maşinile de poliţie, astfel încît infractorii să nu aibă scăpare.
Rumoarea străzii
Fără îndoială că ceea ce se înfăptuieşte cu creta pe tablă are puterea deplină a realităţii. Nu mai contează ce se întîmplă în celălalt plan, pe care poliţistul nostru îl considera real, înainte de a ajunge un cuvînt din dicţionar. Acolo domneşte de la bun început anomia, în ambele sensuri ale termenului (ca absenţă a reperelor morale sau a autorităţii şi ca neputinţă de a numi). Şi urîtul. Birouri mici, dulapuri din fier, telefoane vechi, holuri întunecate şi murdare, scări de bloc asemenea, groapa din asfalt, din faţa casei păzite (arătoasă aceasta, de vreme ce acolo locuiesc posibili traficanţi de droguri), străzi aproape pustii, un butic de cartier cu de toate, o cumpărătoare cu un batic ţărănesc pe cap, cu o rochie de casă, pantofi de oraş şi ciorapi negri, seducători, şi mai ales aşteptarea care amplifică zgomotele obişnuite ale străzii, şi atît. La capătul ei nu este nimic. Înaintea confruntării cu şeful, eroul aşteaptă în anticameră, în compania unui coleg care-şi omoară timpul răsfoind presa şi a secretarei planturoase, fardate, rujate, vopsite, extraordinară imagine a concupiscenţei pe care o ascunde puterea de astăzi şi de aici. Cu mîinile ei delicate, în contrast cu masivitatea cazonă, apasă în ritm alert clapele tastaturii. Poliţistul se afundă în fotoliu şi închide ochii. Îi va închide şi imediat după aceea, la modul figurat însă, chiar dacă bunul-simţ îl face să intuiască minciuna puterii, a cuvintelor proferate de ea.
Văzut noaptea la Muzeului Ţăranului Român, afară, în apropierea Şoselei Kiseleff, filmul spune coerent şi cu talent o poveste familiară spectatorilor aşezaţi pe bănci fără spătar sau pe jos, solidari cu tristeţea poliţistului adjectiv. Dacă n-ar fi fost simbolic, pe jos ar fi trebuit să se aşeze toţi, pentru că şi-au recunoscut propria neputinţă. Dar au lăsat simbolurile în seama instanţelor şi a instituţiilor reale, la fel de orwelliene ca acelea din ficţiune. Rumoarea străzii nu se percepe, în schimb greierii cîntă insistent, chiar dacă în film se apropie iarna. Sau poate tocmai de aceea.
Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.