Inflația de cuvinte care codifică nimicul
Legea cetății intră, în acest caz, în conflict cu un impuls interior, pe care eroul nostru nu-l poate verbaliza prea bine, dar pe care căpitanul, șeful lui, mare amator de maieutică, îl numește, sec și kantian, lege morală. Dacă ar fi fost personaj în Mizerabilii lui Victor Hugo, polițistul s-ar fi metamorfozat în preotul care, nu numai că nu denunță furtul ocnașului Jean Valjean, dar îi mai dăruiește acestuia din urmă și sfeșnicele din argint, ca să priceapă cu mintea lui simplă și chinuită de strîmbătatea lumii că, uneori, legea inimii e mai dreaptă decît legea pură și simplă.
Dar polițistul nu este un personaj romantic. Lumea în care evoluează a depășit de mult epoca ingenuă a marilor dileme morale și a confruntărilor dramatice, inerente lor. A mai rămas doar un bun-simț elementar, incapabil să se opună inflației de cuvinte care codifică nimicul. Un bun-simț nu al lumii, ci al lui, o formă de inadecvare, vizibilă mai ales în relația cu instanțele care-i controlează viața: șeful și nevasta. Vocația hermeneutică a acestor instanțe îi provoacă perplexitate, dar nu-l revoltă, ca și cum ar fi obișnuit cu distanța dintre adevărul lui modest, pe de o parte, și acela apodictic și labirintic al puterii, pe de altă parte.
Seara, după ritualul cotidian al așteptării îndelungi a unei probe pentru cazul pe care trebuie să-l rezolve, cina, luată de unul singur pe o măsuță dintr-o bucătărie aproape neverosimil de mică, dintr-un apartament asemenea, se desfășoară pe fundalul asurzitor al vocii Mirabelei Dauer, care cîntă despre dragoste în stilul oracolelor de altădată, ale fetelor la vîrsta pubertății. "Ce-ar fi marea fără soare, ce-ar fi cîmpul fără floare?" "Mare și cîmp", răspunde polițistul, care intuiește, pentru că are bun-simț, cît de caraghioasă este metaforita. Nevasta, profesoară de română, este însă de altă părere. Cîntecul are dedesubturi simbolice, este vorba acolo de infinit, de frumusețe, de iubire absolută (ultimul sens, și cel mai important, ar fi sugerat de forma nearticulată a substantivului iubire). Bunul-simț protestează: dacă vrea să vorbească despre infinit, de ce nu zice "infinit"? Dar instanțele, pentru a se legitima, atunci cînd nu sînt legitimate de ceea ce fac, au nevoie de simboluri ca drumețul în deșert de apă. Trebuie să tundă oi, să dea cu mopul, să cînte din fluier, să se îmbrace în uniformă nazistă. Nu în film, ci în realitatea imediată despre care vorbește filmul.
Autoritatea DEX-ului
Șeful îl somează să organizeze un flagrant, dar polițistul se opune și explică: nu-l lasă conștiința, nu vrea să distrugă o viață de om. Și urmează lecția aplicată celui naiv, care are îndrăzneala să creadă că unele lucruri sînt atît de simple, de evidente, încît fac inutilă orice hermeneutică. I se cere să explice ce este aceea o conștiință și, cum se bîlbîie, instanța recurge la autoritatea DEX-ului, care explică termenii în litigiu - conștiință, lege, polițist -, dar în care nu apare sintagma atît de necesară pentru lămurirea lucrurilor, lege morală. Și ceea ce nu este în dicționarul elaborat de Academia Română nu există.
Realitatea este prescrisă toată în documente oficiale, în buna tradiție a totalitarismului, comunist sau nu - nici măcar nu mai are importanță. Important este drogul cuvintelor, mai fatal decît hașișul tinerilor, pentru că, promovat de putere, pătrunde chiar și în intimitate și alungă firescul. Proaspăta nevastă, romanțioasă ca Veta lui Caragiale, prea proaspătă însă ca să-și satisfacă apetitul romanțios în afara căsniciei, citește dosarul cazului, uitat de polițist pe un dulap, ca să aibă ce discuta cu soțul ei taciturn la cină (în serile în care bovarismul ei nu este satisfăcut de ascultata și răsascultata Mirabela Dauer).
Ce i-a atras atenția în textul citit? Povestea unor tineri, dintre aceia pe care îi educă spre binele lor și-al patriei și care ar putea să fie chiar elevii ei? Este prea banală, codificată de mult și fără speranță: tinerii sînt iresponsabili. Interesul vizează, evident, limbajul în care este redactată povestea, ireproșabil cu excepția unei greșeli de ortografie: nicio se scrie legat, pentru că așa a decretat Academia Română în urmă cu doi ani (cu patru, dacă ne gîndim la anul de grație 2009, dar filmul a fost făcut mai demult).
În aceste condiții, polițistul nu mai poate să fie polițist, ci un cuvînt din dicționar. Nici măcar substantiv nu mai poate să fie, ci adjectiv, nu mai are puterea să definească o realitate, este condamnat s-o slujească, să fie un atribut al ei, urmînd un traseu al cuvintelor și o ierarhie care sînt paralele cu propria-i existență. Căpitanul îi cere să aleagă între legea statului pe care un agent de poliție este obligat s-o apere, după cum confirmă și dicționarul, și legea morală dinăuntrul lui. Deznodămîntul survine simplu și brutal (adică fără iluzii, așa cum este tot filmul): polițistul desenează cu o mînă sigură, pe o tablă neagră, perimetrul unde va avea loc flagrantul, marchează ieșirile înspre diversele străzi, punctele strategice în care vor fi amplasate mașinile de poliție, astfel încît infractorii să nu aibă scăpare.
Rumoarea străzii
Fără îndoială că ceea ce se înfăptuiește cu creta pe tablă are puterea deplină a realității. Nu mai contează ce se întîmplă în celălalt plan, pe care polițistul nostru îl considera real, înainte de a ajunge un cuvînt din dicționar. Acolo domnește de la bun început anomia, în ambele sensuri ale termenului (ca absență a reperelor morale sau a autorității și ca neputință de a numi). Și urîtul. Birouri mici, dulapuri din fier, telefoane vechi, holuri întunecate și murdare, scări de bloc asemenea, groapa din asfalt, din fața casei păzite (arătoasă aceasta, de vreme ce acolo locuiesc posibili traficanți de droguri), străzi aproape pustii, un butic de cartier cu de toate, o cumpărătoare cu un batic țărănesc pe cap, cu o rochie de casă, pantofi de oraș și ciorapi negri, seducători, și mai ales așteptarea care amplifică zgomotele obișnuite ale străzii, și atît. La capătul ei nu este nimic. Înaintea confruntării cu șeful, eroul așteaptă în anticameră, în compania unui coleg care-și omoară timpul răsfoind presa și a secretarei planturoase, fardate, rujate, vopsite, extraordinară imagine a concupiscenței pe care o ascunde puterea de astăzi și de aici. Cu mîinile ei delicate, în contrast cu masivitatea cazonă, apasă în ritm alert clapele tastaturii. Polițistul se afundă în fotoliu și închide ochii. Îi va închide și imediat după aceea, la modul figurat însă, chiar dacă bunul-simț îl face să intuiască minciuna puterii, a cuvintelor proferate de ea.
Văzut noaptea la Muzeului Țăranului Român, afară, în apropierea Șoselei Kiseleff, filmul spune coerent și cu talent o poveste familiară spectatorilor așezați pe bănci fără spătar sau pe jos, solidari cu tristețea polițistului adjectiv. Dacă n-ar fi fost simbolic, pe jos ar fi trebuit să se așeze toți, pentru că și-au recunoscut propria neputință. Dar au lăsat simbolurile în seama instanțelor și a instituțiilor reale, la fel de orwelliene ca acelea din ficțiune. Rumoarea străzii nu se percepe, în schimb greierii cîntă insistent, chiar dacă în film se apropie iarna. Sau poate tocmai de aceea.
Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.