Dacă ne sunteţi prieteni, aţi aflat deja despre primul număr al revistei de artele spectacolului Scena.ro. Cristina Modreanu ne dezvăluie în acest editorial aventurile lansării acestei publicaţii, ca să vă câştige atenţia pentru numerele viitoare, motivând următoarele: "Noi n-aveam de vânzare decât nişte idei, în primul rând pe aceea că teatrul face parte din viaţa noastră. Scena.ro a devenit rapid mai mult decât un produs editorial: o mişcare, o iniţiativă independentă ce îşi propune să demonstreze, chiar dacă într-un moment de criză, că e de ajuns să crezi în ceva ca să-i dai viaţă."
Silviu Purcărete: Privirea care înfăţişează - Oltiţa Cîntec
Criticul de teatru Oltiţa Cîntec ne lasă să asistăm, în articolul ei, la repetiţiile pentru acest spectacol, menţionând însă că... "Purcărete face parte din categoria regizorilor care nu se dau în vânt după mediatizare şi conceptualizări ale propriei creaţii. E politicos, dar rezervat şi puţin comunicativ, aşa încât, prezenţa mea la repetiţii a însemnat să fiu acolo, dar să nu mă văd deloc. Nu l-aş fi abordat şi urmărit în travaliul creativ, dacă nu aş crede în utilitatea însemnărilor de acest tip. Scrierile reziduale, cum le numeşte George Banu, gen «jurnal de repetiţii», îşi propun ca, dincolo de subiectivitatea diaristului, să conserve memoria spectacolului nevăzut care e lucrul la o nouă producţie."
Nepoata Elisavetei Bam - Iulia Popovici
Casa Zoikăi de Mihail Bulgakov, de la Teatrul de Comedie, e cea mai recentă explorare a regizorului Alexandru Tocilescu, "pe terenul încă mişcător al totalitarismului comunist", după cum ţine să puncteze Iulia Popovici. Ea consideră că spectacolul conţine elemente care trimit la anterioara Elizaveta Bam a lui Harms, de la Bulandra: "Tocilescu are talentul rar de a lucra, să spunem, antropologic pe tărâmul universului comunist, pe care-l recompune, teatral, ca lume. Chiar şi dimensiunile de farsă pe care le ia, uneori, spectacolul fac parte din această retorică a reconstituirii. Aşa că dacă nu te întrebi în ce măsură mai interesează comunismul, povestea unei burgheze care încearcă să păcălească sistemul bolşevic şi sfârşeşte în ghearele poliţiei secrete, o altă Elisaveta Bam plătind o crimă nefăcută, rămâi cu o comedie bine făcută şi cu cel puţin două roluri excepţionale: Gelu Niţu - Obolianinov şi George Mihăiţă - vărul Ametisov".
Un exerciţiu de libertate - Eugenia Anca Rotescu
Existenţa subterană, uşor subversivă, categoric revoltată, de neînregimentat, este subiectul recentei premiere Odiseea Vîsoţki de la T.N. de Operetă. Un spectacol de teatru muzical în care regizorul Alexander Hausvater duce lucrurile în zona marginală a găştilor de cartier, cu regulile lor, cu morala laxă, în care proxenetismul şi traficul de droguri nu sunt crime, iar revoluţia sexuală a câştigat definitiv. Concepţia regizorală, sprijinită de coregrafia Mălinei Andrei şi îndrumarea muzicală a lui Radu Captari, creează unitate stilistică, fără însă să uniformizeze. Eugenia Anca Rotescu remarcă prezenţa magnetică a Florentinei Ţilea, vocea lui Igor Caras şi latura meditativă, retrasă, de esenţă tragică cu care Viorel Păunescu dezvăluie personajul-cheie din grup. Această complexitate este o modalitate în plus de a face dintr-un spectacol viu şi antrenant, cum este Odiseea Vîsoţki, un act artistic de reflecţie asupra libertăţii în regimul totalitar sovietic.
Şapte zile la Wroclaw - Ionuţ Sociu
Cu ocazia Premiului Europa, Ionuţ Sociu e pentru a doua oară în Polonia, dar pentru prima dată la Wroclaw. Nu ştia mare lucru despre Wroclaw în afară de faptul că e oraşul lui Grotowski, că a dat unsprezece câştigători de Nobel şi că e oraşul cu cele mai multe poduri din Europa. Ionuţ Sociu ne descrie stupoarea cu care s-a molipsit de la conferinţa de presă a lui Francois Tanguy, ne povesteşte trecerea de la scepticism la entuziasm vizionând Factory 2, ultimul spectacol al lui Krystian Lupa, dezamăgirea resimţită la vederea Şefelor, de Werner Schwab, tot în regia lui Lupa, dar şi ceea ce a simţit la ciopârţirea homarului rodrigo-garcian în Accidens.
Spectatorii mi-au dat speranţa că Ivona nu va trece neobservată - Ciprian Marinescu
Regizorul László Bocsárdi este directorul Teatrului "Tamási Áron" din Sf. Gheorghe şi cel care a făcut, din... Reflex, un festival internaţional care solicită atenţie din doi în doi ani. "Am hotărât ca în programul "Reflex"-ului să intre spectacole răsplătite cu premii prestigioase în ţărilor lor de origine. M-am gândit că ar fi interesantă o confruntare între ierarhii, criterii, preferinţe", spune Bocsárdi. Tot el este şi autorul spectacolului Ivona, principesa Burgundiei de Gombrowicz - unul din marii învingători ai listei de nominalizări UNITER 2009, pe care juriul de premiere nu l-a creditat, însă, cu nici un premiu. "N-am fost surprins de nominalizări, pentru că spectacolul, cu fiecare reprezentaţie, a devenit tot mai puternic, reacţiile spectatorilor îmi confirmau mereu forţa lui." Ei i-au dat lui László Bocsárdi speranţa că Ivona nu va trece neobservată...
Gustul pentru risc - Cristina Modreanu
Cristina Modreanu consideră că cei aleşi pentru Premiul Europa şi Premiile Europa - Noi realităţi teatrale în acest an au în comun ceva ce se găseşte foarte rar în mişcarea teatrală românească: gustul pentru risc. Fie că e vorba de "patriarhul" Krystian Lupa, care se reinventează la o vârstă înaintată, despre revoltatul şi violentul Rodrigo Garcia, de artistul ingenuu întors la rădăcinile umanităţii cu ajutorul prietenilor săi cu handicapuri majore, Pippo Delbono, de introvertitul Guy Cassiers sau de regizorul maghiar Arpad Schilling, cu toţii se fac "vinovaţi" de această rară capacitate de a-şi forţa mereu limitele. Până şi Francois Tanguis şi al său Theatre du Radeau, după mine cel mai puţin "la locul său" în acest tablou de familie al teatrului european de prim nivel, riscă să aducă în scenă altceva decât spectacole de text. Premiaţii din acest an s-au constituit într-un adevărat "cocktail Molotov" în stare să arunce în aer toate eventualele prejudecăţi despre ce înseamnă teatrul.
Cristal şi coral - Cristian Tudor Popescu
Solaris - una dintre marile cărţi ale secolului XX. De la H.G. Wells încoace nimeni nu mai injectase în literatura de ficţiune speculativă atâta originalitate şi profunzime. "Solarisul lui Lem e un măcel de mituri. El identifică şi lichidează falsele răspunsuri la false întrebări, dar Lem nu îşi asumă el însuşi un răspuns, nu vrea să se arate atât de slab. Tarkovski are această vulnerabilitate curajoasă." Aceasta este răscrucea la care Cristian Tudor Popescu desparte cartea lui Lem de creaţia lui Tarkovski, adică opera de... operă.
