Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Articole diverse

Uneori e bine să copiem


România în contact, august 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Curând va începe Festivalul Enescu. Fără să doresc să minimalizez alte evenimente de acest gen care se organizează in România, practic este singura manifestare de mare amploare şi de înalt nivel care are loc în ţara noastră. Din doi în doi ani. Este minunat, este o oază de lumină, un suflu de aer curat, dar este insuficient. Pentru binele şi salvarea muzicii clasice şi culturii româneşti, care sunt în cădere liberă, mi-aş dori astfel de festivaluri mult mai dese.

La fiecare ediţie a Festivalului Enescu, pe scenele bucureştene, timp de o lună de zile se perindă cei mai mari interpreţi, dirijori, cântăreţi, orchestre ale lumii. Sălile sunt în genere pline. Un regal al spiritului, un mare festin sonor. Încep să vină muzicienii să asculte alţi muzicieni, ceea ce nu se întâmplă atât de des în timpul stagiunii. Poate din orgoliu, uneori din lipsă de timp, alteori dintr-o proastă uzanţă a lipsei de interes. Corb la corb nu-şi scoate ochii, dar muzicienii, precum românii, încă n-au învăţat de la restul de popoare că numai uniţi se poate reuşi.

Desigur că şi în timpul stagiunilor şi muzicienii sunt public la concerte, dar într-un număr inadmisibil de mic. Sălile sunt pline de fapt cu melomani neprofesionişti. La Festivalul Enescu o parte din marii absenţi din public, îşi calcă totuşi pe inimă şi vin, dar... dă bine să nu le placă şi să critice concertul tocmai ascultat, indiferent de cine a fost cel care l-a susţinut: Martha Argerich, Radu Lupu, Joshua Bell... Alţii se ţin departe pentru a nu se lăsa influenţaţi de respectiva interpretare, motiv pentru care nu ascultă muzică nici acasă. Ştiu un mare muzician, care taxează mereu pe cei care-i cer sfatul profesional, cu o ironie acidă şi întru totul justificată:
- Ia zi, măi, cu cine ai ascultat concertul ăsta pe care îl cânţi?
- Nu l-am ascultat Maestre, să nu mă influenţeze.
- Ce? Ia, măi, pe cine vrei tu, cine-ţi place ţie şi fă ca el, lucrează cu banda. Vezi ce face ăla şi fură de la el, că nu degeaba a ajuns mare.
- Nu vreau să copiez, Maestre.
- Lasă mă, măcar de-ai cânta tu 5% cât ăla. Şi n-avea grijă că îl copiezi, măcar de-ai putea, da' oricum nu poţi să cânţi ca ăla.

Ştiţi ce mi se pare ciudat? Copiem cu o incredibilă repeziciune totul din străinătate: staruri, emisiuni, stil, look, maşini, case. Dar acest copiat este făcut cumva pe scurtătură şi fără a lăsa ca lucrurile să crească firesc şi să se matureze şi de aceea nu iese bine. Naturalul modelului original devine aproape fără excepţie sau cu rare excepţii, o copie vulgară, artificială şi prăfuită. Atât de vulgară şi artificială încât, prin comparaţie, kitsch-ul apare simplu şi elegant.

Ei bine, muzica este universală, aici copia ar merge. Ceea ce auzim pe CD-uri la marii interpreţi n-ar trebui să ni se pară un ideal imposibil de atins, ci ţelul la care să vrem să ajungem şi... să o şi facem. Când un act interpretativ nu este suficient de performant nu există scuză, mentalitatea lui "merge şi aşa" nu ar mai trebui să-şi găsească loc. În sălile de concerte ar trebui să auzim muzică la fel de rafinată precum pe CD-uri. Educaţia aceasta se face din şcoală, de la profesor la elev, care va deveni într-o bună zi, el însuşi performer sau profesor. Educaţia aceasta se face printr-o atitudine smerită în faţa marii muzici, ai cărei slujitori suntem; educaţia aceasta se face mergând cât mai des la concerte şi ascultând cât mai multă muzică şi lăsând orgoliul la o parte, o trăsătură atât de urâtă de caracter, care pe lângă că vădeşte o micime teribilă a celui care nutreşte astfel de patimă ("cei infinit de mici au o mândrie infinit de mare), duce prin chain-reaction la greşeli şi căderi monumentale. În Devil's Advocate, Al Pacino spunea:"Vanity, by far my favourite sin". Orgoliul - prostesc şi nemăsurat - care ţine un muzician departe de sala de concert face ca performanţele scenice ale aceluiaşi muzician să fie sărăcuţe şi serbede. Voltaire spunea că "Îngâmfarea neruşinată este atributul capetelor înfierbântate şi al talentelor mediocre". Eh, orgoliul se hrăneşte din generozitatea, care ar fi fost de folos interpretării... Tot Voltaire spunea: "Te deprinzi să vorbeşti bine, citind necontenit pe acei care au scris bine". Aceeaşi măsură se aplică şi muzicienilor. Sigur că nu este suficient, dar pe lângă toate celelalte date necesare, vei cânta bine ascultând pe cei care cântă bine.



 Toate articolele despre Articole diverse


1 comentariu

  • tipicul mioritic
    G.Voica [membru], 22.08.2009, 16:46

    eterna formă fără fond asortată cu o supradoză de orgoliu atât de tipic românesc sunt principalele (sau singurele?) ingrediente pentru o mocirlă spirituală mioritică. cum să schimbăm un obicei străvechi? cred că tot ce mai avem de făcut este să semnalizăm şi să încercăm să evităm lichelismul. În rest? Alege şi savurează (dacă mai ai ce)!

Spacer Spacer