Una dintre cele mai frecvente întrebări de care are parte un critic de teatru - şi nu numai de la "civili" - este "Cum poţi scrie despre un spectacol vorbit în altă limbă decît a ta?", cu, eventual, adaosul "Înţelegi ceva?". Asta e valabil, desigur, pentru criticii care circulă prin străinătate şi, din cînd în cînd, prin România cea Mare, unde există cîteva instituţii de spectacol ce folosesc idiomuri diferite de al majoritarilor. Asta e valabil, în orice caz, pentru mine, care vizitez cu oarece asiduitate teatrele minorităţilor naţionale şi "dau seamă", la fel de asiduu, despre ce văd acolo. (Prea asiduu, chiar, opinează cîte unii: "Iar scrii, dragă, despre unguri?". Fiecare cu ce-l doare.) Chiar dacă explici pe larg procesul prin care fluidul energetic spiritual-emoţional, în continuă mişcare între scenă şi sală, face neesenţială - nu şi inutilă, ce-i drept - înţelegerea cuvintelor ca atare, chiar dacă subliniezi faptul că, de cele mai multe ori, piesa îţi este cunoscută dinainte, interlocutorul tot nu e mulţumit. "Da, sigur, da' să nu pricepi chiar nimic atunci, pe moment?! Cum poţi să scrii după aia?" Iaca pot.
Pe ultima "felie" a sezonului trecut s-a întîmplat, tocmai, să văd, aproape "bloc", trei spectacole jucate de două trupe de limbă maghiară - Csiki Játékszin din Miercurea-Ciuc şi Compania "Szigligeti" a Teatrului de Stat din Oradea. Prima, care sărbătorea încheierea celei de-a o suta stagiuni de la înfiinţare, avea pe afiş Pasărea albastră de Maurice Maeterlinck şi Hamlet de William Shakespeare, iar cealaltă (care marca, fără vreo festivitate specială, încheierea primei stagiuni a unui nou director, actorul Levente Dimény) oferea Kasimir şi Karoline de Ödön von Horváth. Toate - titluri prestigioase: piese celebre sau, măcar, foarte cunoscute; şi, toate, piese foarte grele.
Trebuie spus că, în clasamentul neoficial al teatrelor "minoritare" (clasament pe care, "în interior", toată lumea îl cunoaşte şi după care, pe tăcute, se ghidează fără a sta mult pe gînduri), aceste două trupe nu se situează chiar sus. De fapt, se află în jumătatea de jos. Motivele sînt diferite şi nu neapărat, toate, "obiective". Astfel, teatrul din Miercurea-Ciuc face parte din categoria companiilor mici, care îşi desfăşoară activitatea într-un oraş mic, avînd ca sediu nu o clădire proprie, cu dotările obligatorii, ci Casa de cultură locală; echipa actoricească e compusă preponderent din tineri, iar repertoriul, pînă nu demult, mai degrabă din spectacolele muzicale (comedii, în primul rînd), ce ocupă un loc preeminent în tradiţia culturală maghiară şi - mai important! - în preferinţele publicului; preferinţe pe care, ani întregi, teatrul nu a încercat prea tare să le nuanţeze...
Cele două spectacole amintite sînt, în acest sens, o excepţie care făgăduieşte să se multiplice. Ca să devină regulă, impedimentele nu ar fi foarte multe: viaţa demonstrează că şi spectatorii din oraşele mici au "organ" pentru teatrul de artă, presupus a fi mai complicat. Dimpotrivă, trupa orădeană se numără printre cele care "au cunoscut zile mai bune"; acum 20-25 de ani, aceasta se lăuda cu spectacole de nivel naţional - adică, european - şi cu un renume pe măsură. O dată cu dezechilibrele "manageriale" de după 1989, poziţia ansamblului în "peisaj" s-a fragilizat, unii actori au abandonat cursa, alţii s-au blazat, alţii, în fine, nici nu (mai) ştiau cum este cînd e bine, şi abia în ultimele luni lucrurile au reapucat-o pe un drum ascendent. Kasimir şi Karoline reprezintă un exemplu strălucit.
Montările despre care am vorbit au în comun, dincolo de calitatea lor remarcabilă, încă un mic amănunt: au fost realizate de regizori români - vreau să spun, de regizori de etnie română şi vorbitori de limbă română. Victor Ioan Frunză (Pasărea albastră), Gavriil Pinte (Hamlet) şi Anca Bradu (Kasimir...) sînt nume bine "cotate" pe scena naţională, ceea ce a şi dus la invitarea lor în respectivele teatre, doritoare să obţină, astfel, produse artistice de calitate garantată; de altfel, nici unul dintre ei nu se află la o primă colaborare cu ansamblurile minoritare - dimpotrivă. În mod interesant, nimeni (nimeni "din breaslă", oricum) nu şi-a pus, din cîte ştiu eu, întrebarea cum şi dacă artiştii de limbi diferite se vor înţelege între ei. Ceea ce dovedeşte că, în context teatral, întrebările de acest fel sînt absurde. Sau inutile. Sau ambele.
P.S. Acum vreo săptămînă, am văzut pe un canal franţuzesc o bucată dintr-un spectacol invitat la Festivalul de Teatru de la Avignon (adevăratul Avignon, ca să zic aşa, precizare asupra căreia voi reveni în articolul viitor) şi jucat în Curtea de Onoare a Palatului Papilor, pe post de clou al ediţiei 2009. Printr-o coincidenţă, era Kasimir şi Karoline, într-o producţie olandeză, regizată, la două mîini, de Johan Simons şi Paul Koek. Am rezistat doar vreo jumătate de oră, cam tot atît cît, cum am aflat ulterior, citind comentariile presei franţuzeşti, au rezistat cei mai mulţi dintre spectatorii de la faţa locului. Şi totuşi, spectacolul era jucat în franceză...