În Où sont les neiges d'antam sau nostalgia zăpezilor de altădată..., Mirella Patureau se întoarce în Franţa anilor '90. Erau anii în care Pintilie punea punct carierei sale teatrale pariziene cu Dansul morţii de Strindberg, la Théâtre de la Ville, Andrei Şerban a trecut ca un superb meteor cu a sa Trilogie antică şi multe alte spectacole de operă, au venit apoi Purcărete cu al său "războii ca artă frumoasă" graţie Danaidelor, Mihai Măniuţiu cu Electra. Ritmul s-a mai încetinit pînă la turbulentul Afrim la Avignon sau la Atelierele Berthier. O carte publicată la Paris pe vremea cînd Parisul se credea poate pe bună dreptate capitala mondială a teatrului a incitat-o pe Mirella Patureau să caute şi să descopere prezenţele româneşti invitate la acest festin european al artei scenice.
"Un regizor trebuie să aibă dreptul de a greşi" - Cristina Modreanu
Un obişnuit al scenei Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, Andriy Zholdak e una dintre noile voci europene care se aud tot mai sonor, impresionând prin curajul nebun, la limită cu inconştienţa, prin felul lipsit de scrupule în care îi tratează pe actorii cu care lucrează şi, nu mai puţin, prin condiţiile uneori de neacceptat pe care le pune producătorilor. Cristina Modreanu a stat de vorbă cu Andriy Zholdak la Sibiu, într-o zi ploioasă de festival. A rezultat un interviu în care unele afirmaţii ale excentricului regizor, ce montează în prezent Turandot cu trupa Teatrului "Radu Stanca", sunt antologice. Iată un exemplu: "Eu cred că regizorii ar trebui să aibă dreptul la eroare, să aibă dreptul pur şi simplu să facă greşeli şi să le arate publicului, să le discute chiar... Regizorii mari au încetat să-şi mai asume riscuri, deşi în acele frânturi de spectacol-altfel, în aşa-zisele "greşeli", încălcări ale stilului, se află sămânţa de noutate."
Cumătra de la Masca - Anca Rotescu
Regizorul Mihai Mălaimare creează în Acul Cumetrei Gurton un scenariu după textul anonim din secolul al XVI-lea care să conducă la un spectacol de teatru muzical. Alegere inspirată, crede Anca Rotescu, pentru că subiectul cu intrigi între două vecine, alimentate de personaje pitoreşti din satul lor, dezlănţuie un conflict în care quiproquo-urile, comicul de situaţie şi limbaj, bastonadele şi încurcăturile se ţin lanţ. Montarea le potenţează pe toate, atât prin cheile de interpretare diferite, cât şi prin soluţiile scenografice ori prin scenele colective în care se dansează şi se cântă. Prin scenografia lui Puiu Antemir şi costumele create de Unda Popp, cât şi datorită muzicii semnate de Răzvan Diaconu pe coregrafia Ioanei Macaria, sau a implicării protagoniştilor - Olga Delia Mateescu, invitată să o întrupeze pe Cumătra Gurton, Mihai Mălaimare în rolul amicului Hodge şi Ana Maria Pâslaru în cel al vecinei Chat - se rotunjeşte o comedie muzicală de cea mai bună calitate, gata oricând să descreţească frunţile celor mai pretenţioşi şi sobri spectatori.
New drama, old attitudes - Mirela Năstăsache
În Suedia, Bienala de Teatru de la Borås a găzduit anul acesta o discuţie pe tema: New European Drama, la care a participat şi Mirela Năstăsache, desemnată de ICR în calitate de secretar literar la Teatrul Mic, una dintre instituţiile care, în parteneriat cu dramAcum, promovează foarte activ dramaturgia contemporană şi este, de anul acesta, iniţiatoare a proiectului textextract, care îşi propune să promoveze teatrul românesc în lume. Mirela ne prezintă pe scurt greutăţile pe care le implică "exportul" de dramaturgie contemporană, care ar porni de la traducerea textului, la găsirea unui regizor care să-l monteze şi care să ştie să-l adapteze nevoilor publicului căruia i-l oferă, a unui teatru care să accepte să-l producă. "Cel mai dificil însă este de aflat despre existenţa piesei, căci de multe ori circuitul pieselor în lume este aleatoriu. Căci pentru a fi validat de Royal Court, sau pentru a intra în atenţia selecţionerilor de la New Plays from Europe de la Wiesbaden sau a celor de la New Drama Festival din Moscova, e nevoie de mai mult decât un text bun", crede ea.
Dansînd pentru marele public - Iulia Popovici
Dacă există un coregraf ale cărui producţii să umple stadioane, el este Philippe Decouflé. Recent, spectacolul său din 2007, Sombreros, a avut trei reprezentaţii la Bucureşti. Sombreros (titlul e un joc în jurul cuvintelor "umbră" şi "erou") e, de fapt, un exerciţiu de magie, un basm cu o linie dramaturgică simplă şi sfîrşit fericit, cu aluzii la westernurile spaghetti. Spectacolul are o structură narativă simplă - călătoria Lui şi a Ei către împlinirea în cuplu. Vizual, spectacolul e năucitor - efecte de lumini rarissime, proiecţii video care se compun inteligent cu lumina şi trupurile fenomenale. E un întreg studiu asupra prezenţei scenice a umbrei. O permanentă provocare a simţurilor. În termenii lui Philippe Decouflé, un "divertisment popular". "Secretul succesului nu e calitatea excepţională a producţiei, ci supunerea spectatorului la un proces de dezemancipare. Condiţia necesară pentru ca cea mai elitistă dintre artele spectacolului, dansul, să umple stadioane, e privită ca fiind infantilizarea publicului. Oare să fie asta moartea spiritului critic ce a infuzat coregrafia contemporană în ultimele decenii?" se întreabă Iulia Popovici.
Pământul este plat - Alina Nelega
Alina Nelega încearcă demonstraţia non-valabilităţii unor clişee de gândire care circulă chiar şi prin gura oamenilor de teatru. Dramaturgul opune afirmaţiei "Dacă biletul ar costa 1 leu, sălile de teatru ar fi pline", argumentul său propriu: "Ieftinirea maximă a biletului ar fi un semn de faliment şi disperare". Celor care susţin că "Televiziunea şi cinematograful sunt periculoşi concurenţi ai teatrului", Alina Nelega le spune că "a gândi teatrul în relaţie de rivalitate cu televiziunea sau cinematograful este ca şi rivalitatea dintre Beethoven şi Freddie Mercury; dacă n-ar exista cel din urmă, nu înseamnă că Imperialul ar fi mai ascultat." Etc. Se poate continua, s-ar putea chiar alcătui o culegere nu lipsită de umor, crede ea, căci ar mai fi destule exemple atinse de geniul platitudinii: că femeia de serviciu, portarul, numai pentru că au trăit toată viaţa în teatru, sunt şi cei mai avizaţi critici; că un regizor bun trebuie să monteze orice fel de text, sau un actor bun trebuie să poată juca orice fel de rol, iar un autor dramatic bun trebuie să poată scrie în orice registru. "Nu e grav, în fond, şi ideea că pământul ar fi plat a rezistat câteva milenii", conchide Nelega.
Radu Afrim face jocurile - Liviu Cristian
"Ni se propune ceva. Nouă, lucrătorilor pe bandă de la corporaţiile multinaţionale. Să ne oprim. Să evadăm. Sau, cum ispitesc unele reclame în sloganele limbii de lemn: să petrecem un timp doar cu noi înşine, să luăm o pauză. Să încetăm să mai producem nimicul. Practic, din aranjamentul ăsta, n-ai cum să nu ieşi în câştig. Dar, se pleacă de la supoziţia că automatismul de a lucra va opune rezistenţă. Dacă nu-ţi convine propunerea, sunt pistoale de jucărie cu care să te convingem. Dacă nu înţelegi nici aşa, ţi se repetă cu degetul la tâmplă a nelămurire: e un joc, un joc de-a vacanţa!" Astfel îşi sintetizează Liviu Cristian percepţia asupra spectacolului Jocul de-a vacanţa (opţiune 9) după M. Sebastian, montat de Radu Afrim la Baia-Mare.
Vara fierbinte a teatrului românesc
Despre spectacolul boala familiei m, semnat de Radu Afrim la Timişoara şi invitat în stagiunea Théàtre de L'Odéon din Paris, v-am pregătit o relatare de la faţa locului. Vara continuă cu o prezenţă consistentă a trupei Teatrului Maghiar din Cluj la Avignon - secţiunea OFF, cu spectacolul Naître a Jamais de Visky Andras, în regia lui Tompa Gábor. Desigur, cea mai importantă reuşită rămâne invitarea spectacolului Faust, adaptare după Goethe, în regia lui Silviu Purcărete, producţie a Naţionalului din Sibiu, în secţiunea oficială a Festivalului de la Edinburgh. Care sunt secretele administrative ale liderului trupei sibiene, Constantin Chiriac, puteţi afla din interviul acordat Scena.ro. Redactorii şi colaboratorii revistei mai scriu despre Woyzeck, ultima creaţie a regizorului ucrainean Andriy Zholdak, despre un uimitor Titus Andronicus japonez, despre premiera lui Silviu Purcărete cu a href="http://agenda.liternet.ro/cronici/metamorfoze.html">Metamorfoze după Ovidiu şi despre multe alte evenimente, conferinţe, cărţi lansate în festivalul cu care s-a încheiat stagiunea la Sibiu.
Teatrul postdramatic - De la sens la senzualitate - Ionuţ Sociu
Pornind de la cartea lui Hans-Thies Lehmann, Teatrul postdramatic, Ionuţ Sociu intră într-un studiu asupra acestui fenomen care a început de curând în Germania. Ionuţ Sociu observă următoarele: că teatrul postdramatic nu presupune o alungare a textului din scenă - textul e prezent, dar se află într-un raport non-ierahic cu celelalte elemente spectaculare; că nu există un stil postdramatic, există doar creatori postdramatici, care la rândul lor nu seamănă deloc unul cu altul; că teatrul postdramatic este un teatru post-brechtian, dar spre deosebire de teatrul de factură brechtiană, teatrul postdramatic renunţă la politizare şi la raţionalizarea excesivă; că teatrul postdramatic poate fi înţeles şi ca o revenire la naturalism; că una din caracteristicile de bază ale teatrului postdramatic este aceea că respiraţia şi ritmul preced cuvântul. Etc.
Magdalena Boiangiu (1939 - 2009), Pina Bausch (1940 - 2009)
Dacă e adevărat că oamenii trăiesc atâta vreme cât sunt încă prezenţi în convorbirile - sau măcar în gândurile - celor care i-au cunoscut, atunci Lena Boiangiu e cu siguranţă o prezenţă. De fapt, în micul grup de oameni care a generat revista pe care o aveţi acum în mână, ea a fost de la bun început prezenţa cea mai activă. A crezut în necesitatea acestei publicaţii, a pus în ea idei, creativitate, sfaturi bune pentru noi, ceilalţi, cu mai puţină experienţă în presă decât avea ea. Cei care i-au fost alături se vor simţi datori şi faţă de ea să le continue. Aşa cum ne simţim şi noi, cei de la Scena.ro, rămaşi mai săraci fără ea, care a plecat în aceeaşi zi cu coregrafa şi dansatoarea Pina Bausch...
Arestarea nisipului - Cristian Tudor Popescu
Cristian Tudor Popescu îşi alege spre analiză, în numărul de faţă, Faleze de nisip, filmul realizat de Dan Piţa în 1982, difuzat în premieră pe 31 ian. 1983 la cinema Scala din Capitală, un film care, după câteva zile, la intervenţia organelor de partid, a fost scos din circulaţie. La consfătuirea de lucru a PCR, care a avut loc în vara aceluiaşi an la Mangalia, Nicolae Ceauşescu a bătut cu pumnul în masă apropo de filmul lui Piţa: "Nu se poate să mai admitem să se producă asemenea filme. Unde este Consiliul Culturii, unde este Secţia de propagandă, unde este Comisia ideologică a Comitetului Central care trebuie să vadă toate aceste filme? Avem nevoie de o artă care să prezinte esenţa, modelul omului pe care trebuie să-l făurim. Chiar dacă trebuie câteodată să înfrumuseţăm un erou, e bine ca el să devină model ca tineretul să înţeleagă că aşa trebuie să fie!". Cristian Tudor Popescu încearcă să observe ce anume a putut să-l irite în aşa hal pe dictator...
Stilizarea violenţei. Un Titus Andronicus Japonez - Saviana Stănescu
Cel mai surprinzător şi rafinat spectacol pe care dramaturgul Saviana Stănescu mărturiseşte că l-a văzut anul acesta la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a fost reconfigurarea japoneză a tragediei shakespeariene Titus Andronicus, în regia lui Masahiro Yasuda. Saviana Stănescu se declară un fan al spectacolelor de teatru (mai mult sau mai puţin) tradiţional japonez, kabuki şi bunraku fiind până acum în topul favoritele ei într-ale plasticităţii scenice dublate de o precizie a mişcării şi o disciplină corporală greu de egalat. Acum descoperă Yojôhan - o formulă de inspiraţie kabuki, ce aduce însă un foarte interesant element în plus: restricţia spaţială...
Shakespeare@yahoogroup - Ciprian Marinescu
Trebuie retradus Shakespeare? E de preferat o nouă traducere sau adaptarea unora existente? În ce măsură o traducere nouă poate modifica felul în care arată o nouă montare a unui titlu shakespearian? Ce avantaje şi ce dezavantaje are re-traducerea împreună cu regizorul, eventual pe parcursul repetiţiilor? - sunt întrebări care au circulat pe grupul yahoo al redacţiei Scena.ro, în căutarea răspunsurilor formulate de diverşi dramaturgi, regizori, critici de teatru, actori şi traducători care au trecut prin "experienţa Shakespeare": Ioan Peter Pit, Radu Alexandru Nica, Theodor-Cristian Popescu, Cristi Juncu, Eugenia Anca Rotescu, Liviu Ornea, Peca Ştefan, Andreea Vulpe, Alexander Hausvater, Alice Georgescu.
Piaţa Roosevelt - Eugenia Anca Rotescu
Există spectacole de teatru care duc cu gândul la creaţii arhitectonice, la construcţii impozante şi delicate totdeodată. Au în ele un ceva care conjugă consistenţă şi volatil, profunzime şi lejeritate, palpabil şi inefabil. Piaţa Roosevelt de Dea Loher, spectacolul semnat de Radu Afrim la T.N. Timişoara se numără printre cele foarte puţine de acest gen, crede Eugenia Anca Rotescu: "Concepţia regizorală se sprijinită pe scenografia spaţiată, nu doar funcţională, ci şi cu deschidere spre metafizic semnată de Iuliana Vîlsan, pe costumele elaborate ale Velicăi Panduru, pe muzica lui Vlaicu Golcea, în care culoare locală şi stare personajelor îşi află expresia şi pe comentariul inteligent din sound design-ul lui Uţu Pascu. Suma acestor elemente formează un univers vast, stăpânit, cu o precizie de cronometru, care acoperă deopotrivă un spaţiu fizic, dar şi unul interior. Piaţa Roosevelt clocoteşte de viaţă. Fiecare spaţiu este în permanenţă locuit şi umplut cu gesturi şi mişcări, atitudini şi stări."
