Este vorba de filmul lui Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv, un film care a făcut ceva vîlvă în presă pînă să aibă premiera în Bucureşti. Iată deci cum stau lucrurile: un puşti de liceu fumează haşiş şi este turnat de prietenul lui de ţigară. Poliţistul care îl are sub urmărire, cu un dosar doldora de dovezi, ezită să îi facă flagrant. El nu vrea ca puştiul să înfunde puşcăria (face şi trafic, nu, dacă îşi împarte ţigara cu alţii...) şi să se simtă vinovat pentru asta, mai ales că, susţine poliţistul în faţa superiorilor săi, în cîţiva ani legea se va schimba, consumul de drog va fi permis pe stradă iar puştiul îl va arăta cu degetul pe cel care l-a nenorocit. În plus, fratele puştiului, care a avut ceva plecări în străinătate, ar putea fi furnizorul - dosarul de urmărire s-ar putea schimba.
Ce este neobişnuit în acest film? S-a tot vorbit în presă de timpul real în care se mişcă personajul, timp pe care spectatorul, vrea, nu vrea, îl împarte cu el. Cadrele lungi, apăsătoare - aşteptarea în anticamera secretarei comandantului, timp în care tastatura calculatorului devine aproape un personaj de coşmar -, te face să trăieşti pe viu angoasa ucenicului sofist faţă de tablele legii. Apoi, urmărirea puştiului pe stradă cît şi în faţa locuinţei sale îţi arată adevărata dimensiune a unei meserii la care nu te-ai fi gîndit aşa: auzim la ştiri astfel de lucruri, dar nu intrăm în profunzimea unor detalii.
Corneliu Porumboiu a fost foarte inspirat cînd şi-a ales acest subiect pentru film. Vă amintiţi de Niki Ardelean, colonel în rezervă? Filmul acela te ducea pe nişte culoare casnice, atît de clasice pentru perioada respectivă că te apuca căscatul. Dar finalul venea ca o ghilotină şi pentru spectator în clipa în care pensionarul paşnic îl umplea de sînge, cu cîteva lovituri bine ţintite în cap, pe prietenul de gargară care intrase cu cizmele în principiile lui. În filmul lui Porumboiu, te-ai putea gîndi la un moment dat că poliţistul sofist îşi trage pe umeri pelerina de erou şi refuză cu îndîrjire să-l aresteze pe puşti, chiar cu preţul concedierii sale. Însă ultima scenă este aceea în care se trasează cu creta pe tablă, asemenea unor lovituri în cap, momentul flagrantului. Ca spectator, speri să se încheie cu bine acest maraton al urmăririi şi puştiul să scape dar legea ţi se arată ca spectrul unei fantome şi în sala de cinema.
Partea slabă a filmului vine, după părerea mea, din asemănarea la nivel teoretic şi chiar şi emoţional, a nevestei poliţistului cu comandantul. Ei par să se continue unul pe altul ca un balaur cu două capete. Astfel, instruirea ideatică începe de acasă, soţia (care e profesoară) îi ţine poliţistului o lecţie despre ce înseamnă un concept. Cum ei nu împart nici momente de tandreţe, relaţia lor seacă, doar pe acest palier al instruirii, pare falsă pentru spectator. Această identitate de rol, sau de personaj continuat (soţie-comandant), trage filmul în jos. Însă nu suficient de jos ca să nu rămînă un film foarte bun şi emoţionant, dacă ne-am gîndi numai la fiorii de tristeţe pe care îi încerci cînd vezi rapoartele scrise de poliţist şi rulate pe ecran foarte încet astfel încît să poţi citi tot ce scrie acolo.
În Moartea domnului Lăzărescu, Cristi Puiu ne omora şi pe noi cu acele cadre lungi ale plimbării pacientului printre şi prin spitale. Neputinţa omului de pe targă care vrusese cu orice preţ să fie schimbat de lenjerie atunci cînd situaţia de fapt i-o ceruse, îţi aduce lacrimi în ochi. Neputinţa poliţistului lui Porumboiu este cerebrală şi rece ca aceea a şarpelui în habitatul său. Şi se descurcă foarte bine aşa.
Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.