Este vorba de filmul lui Corneliu Porumboiu, Polițist, adjectiv, un film care a făcut ceva vîlvă în presă pînă să aibă premiera în București. Iată deci cum stau lucrurile: un puști de liceu fumează hașiș și este turnat de prietenul lui de țigară. Polițistul care îl are sub urmărire, cu un dosar doldora de dovezi, ezită să îi facă flagrant. El nu vrea ca puștiul să înfunde pușcăria (face și trafic, nu, dacă își împarte țigara cu alții...) și să se simtă vinovat pentru asta, mai ales că, susține polițistul în fața superiorilor săi, în cîțiva ani legea se va schimba, consumul de drog va fi permis pe stradă iar puștiul îl va arăta cu degetul pe cel care l-a nenorocit. În plus, fratele puștiului, care a avut ceva plecări în străinătate, ar putea fi furnizorul - dosarul de urmărire s-ar putea schimba.
Ce este neobișnuit în acest film? S-a tot vorbit în presă de timpul real în care se mișcă personajul, timp pe care spectatorul, vrea, nu vrea, îl împarte cu el. Cadrele lungi, apăsătoare - așteptarea în anticamera secretarei comandantului, timp în care tastatura calculatorului devine aproape un personaj de coșmar -, te face să trăiești pe viu angoasa ucenicului sofist față de tablele legii. Apoi, urmărirea puștiului pe stradă cît și în fața locuinței sale îți arată adevărata dimensiune a unei meserii la care nu te-ai fi gîndit așa: auzim la știri astfel de lucruri, dar nu intrăm în profunzimea unor detalii.
Corneliu Porumboiu a fost foarte inspirat cînd și-a ales acest subiect pentru film. Vă amintiți de Niki Ardelean, colonel în rezervă? Filmul acela te ducea pe niște culoare casnice, atît de clasice pentru perioada respectivă că te apuca căscatul. Dar finalul venea ca o ghilotină și pentru spectator în clipa în care pensionarul pașnic îl umplea de sînge, cu cîteva lovituri bine țintite în cap, pe prietenul de gargară care intrase cu cizmele în principiile lui. În filmul lui Porumboiu, te-ai putea gîndi la un moment dat că polițistul sofist își trage pe umeri pelerina de erou și refuză cu îndîrjire să-l aresteze pe puști, chiar cu prețul concedierii sale. Însă ultima scenă este aceea în care se trasează cu creta pe tablă, asemenea unor lovituri în cap, momentul flagrantului. Ca spectator, speri să se încheie cu bine acest maraton al urmăririi și puștiul să scape dar legea ți se arată ca spectrul unei fantome și în sala de cinema.
Partea slabă a filmului vine, după părerea mea, din asemănarea la nivel teoretic și chiar și emoțional, a nevestei polițistului cu comandantul. Ei par să se continue unul pe altul ca un balaur cu două capete. Astfel, instruirea ideatică începe de acasă, soția (care e profesoară) îi ține polițistului o lecție despre ce înseamnă un concept. Cum ei nu împart nici momente de tandrețe, relația lor seacă, doar pe acest palier al instruirii, pare falsă pentru spectator. Această identitate de rol, sau de personaj continuat (soție-comandant), trage filmul în jos. Însă nu suficient de jos ca să nu rămînă un film foarte bun și emoționant, dacă ne-am gîndi numai la fiorii de tristețe pe care îi încerci cînd vezi rapoartele scrise de polițist și rulate pe ecran foarte încet astfel încît să poți citi tot ce scrie acolo.
În Moartea domnului Lăzărescu, Cristi Puiu ne omora și pe noi cu acele cadre lungi ale plimbării pacientului printre și prin spitale. Neputința omului de pe targă care vrusese cu orice preț să fie schimbat de lenjerie atunci cînd situația de fapt i-o ceruse, îți aduce lacrimi în ochi. Neputința polițistului lui Porumboiu este cerebrală și rece ca aceea a șarpelui în habitatul său. Și se descurcă foarte bine așa.
Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.