Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Inglourious Basterds

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De-a Quentin şi naziştii - Inglourious Basterds


august 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pe bune - ce-i destul e destul. Toate au o limită. Şaizeci şi cinci de ani de filme crâncene, de înfierare cu mânie proletară a învinşilor din Al Doilea Război Mondial, au fost de-ajuns cu prisosinţă şi mai mult decât atât. Da, ştim că Al Treilea Reich a fost un imperiu autocratic depăşit în cruzime doar de Uniunea Sovietică, ştim că Hitler a fost un dictator sedus de un vis nesăbuit, ştim că în lagărele lui de concentrare au murit cam cinci sute de mii de oameni, din care aproape jumătate erau evrei - la care se adaugă victimele neomologate ale genocidului nazist, civilii asasinaţi în teritoriile ocupate, în cadrul operaţiunilor militare, şi aşa mai departe. Le-am văzut în atâtea filme, că nu le mai ştim numărul - inclusiv în tendenţiosul, dar excelent lucratul şi pe bună dreptate oscarizatul Schindler's List. Firesc, după atâta timp, se cam ajunge la bătutul apei în piuă, aşa că e inevitabil ca de la un moment dat să-ţi pui problema, la orice film nou pe tema respectivă: "Bine-bine, măi copile, da' tu ce ai de spus în privinţa asta?"

Slavă Domnului, noua glumiţă a lui Tarantino merită efortul - te ţine în priză aproape tot timpul (cu excepţia unor lungimi şi a finalului anticlimactic), şi e excelent lucrată. Practic, Inglourious Basterds e o joacă lejer macabră de-a uite-istoria-nu-e-istoria, apreciabil mai răsărită decât zbenguiala de-a nemţii şi vardiştii a puştilor din spatele blocului. Intenţiile ludice ale autorului sunt declarate destul de explicit încă din secvenţele introductive printr-o multitudine de convenţii, dintre care se remarcă în primul rând:
Sageata lipsa racordului de mişcare (în raport cu timpul), la convoiul SS care se apropie de fermă;
Sageata caricatura de ofiţer SS sadic (inclusiv porecla clişeatică "Vânătorul de evrei" - trimitere la "Vânătorul de nazişti", recte tov. Wiesenthal), compusă cu umor şi un stil inegalabil de Christoph Waltz, în rolul colonelului Hans Landa;
Sageata distribuirea lui Martin Wuttke în rolul lui Adolf Hitler (un contre-emploi evident, amintind vag de portretul compus de Sindey Miller, în amuzanta comedie de război Which Way to the Front? de şi cu Jerry Lewis - 1970).

Pornind de aici, nebunul de Quentin ne oferă alta dintre zbânţuirile lui şturlubatice, un spectacol care face toţi banii, în pofida tuturor greşelilor puerile şi succedate aproape continuu, aşa cum îi şade bine unui spirit teluric ca al lui. Dat fiind că numeroasele erori se răsfrâng şi asupra calităţilor filmului, să începem cu aprecierile critice, pentru ca apoi să înţelegem de ce virtuţile nimeresc pe-alături şi, în final, să-i putem aduce şi cele câteva laude binemeritate.

Aşa cum spuneam, filmul are meritul de a aborda în cheie tongue-in-cheek gravitatea unei teme iniţial serioase, demonetizate prin abuz până la ieftinirea totală. Din păcate, povestea şi concepţia de ansamblu ratează la un nivel fundamental, cu o grosolănie de neiertat. O regulă elementară a cinematografului spune: "O dată ce i-ai promis spectatorului un lucru, dă-i-l - dar nu aşa cum se aşteaptă!" Or, Inglourious Basterds ne promite, din start (şi din publicitate) o poveste despre nişte evrei americani fanatici, porniţi pe căsăpit nazişti (cam după tipicul cărţii de non-ficţiune romanţată Eleven Bullets for Mohammed, de Harry Arvay, despre asasinii Mossad care au răzbunat moartea atleţilor israelieni de la Munchen, din 1972). Şi când colo, premisa respectivă e enunţată, explicitată o dată... şi lăsată de izbelişte! Toată povestea urmăreşte un cu totul alt tip de plot, propriu misiunilor de atentat politic - uciderea liderilor nazişti în sala de cinema din Paris (o năstruşnicie cuceritoare prin excentricitatea ei, dar... dintr-un alt film, nu din cel care începuse - sau, poate, începutul a fost din alt film; fapt e că Tarantino pleacă la drum cu pere, şi pe urmă ne vinde castraveţi).

În continuare, personajele sunt schematice şi superficiale. Ca să fim drepţi, se impune să evidenţiem creaţiile excelente ale câtorva actori, în frunte cu Brad Pitt (nuanţat, ironic, complex ca de obicei), şi deja menţionatul Waltz - dar calitatea rămâne strict la nivel interpretativ. Din scriitură, atât Aldo Raine şi Hans Landa, cât şi toţi ceilalţi, sunt atât de inconsistenţi, încât orice afinitate cu ei avortează din start, ceea ce duce la ratarea tuturor secvenţelor de suspense - care constituie una dintre principalele mize ale filmului. O dată ce nu credem în personaje, ni se rupe fix în paişpe de ceea ce se va întâmpla cu ele, aşa că, de fiecare dată când cineva e în pericol s-o păţească, se produce un fenomen foarte interesant la nivel de percepţie: ştim că, potrivit capriciilor tarantinine, sunt şanse egale s-o ia pe coajă sau să scape - şi totuşi, incredibil, avem un sentiment de previzibilitate! Simţim că, indiferent dacă iese bine sau prost, tot aia e - ştiam dinainte. Mai degrabă ne interesează cum va rezolva Tarantino secvenţa - iar aici, parţial, ni se dă satisfacţie: cel puţin în prima treime a filmului, deznodămintele situaţiilor limită se disting printr-o oarecare originalitate.

Pe de altă parte, structura dramaturgică a scenariului e cam haotică. Desigur, Tarantino n-a fost niciodată un narator ortodox - dar, dacă în Pulp Fiction, de pildă, încălcarea nepăsătoare a regulilor de construcţia se lăsa cu "wow!", aici rezultatul e mai degrabă un soi de "mă laşi...?" decepţionat. Articulaţiile cauzale sunt telenovelistice, iar motoarele care împing povestirea înainte se revendică mai degrabă din zona regulilor consecuţiei. În plus, câteva secvenţe-cheie sunt supralicitate până-şi ies din ţâţâni (mai ales cea cu taverna subterană şi jocul de-a "ghiceşte cine eşti", care se-nvârteşte în jurul cozii până la exasperare; e drept că, la fel cum se întâmplă pe tot parcursul filmului, tensiunea creşte angoasant şi irezistibil - dar la ce bun, când finalmente miza e mai puţin decât minoră? Mor unii, Bridget von Hammersmark (Diane Kruger, corectă în rol) ia un glonte-n pulpă, şi viaţa merge înainte.

O boroboaţă dramaturgică încă mai gravă comite Tarantino şi în secvenţa întâlnirii dintre Zoller şi Shosanna în cabina de proiecţie. Sub toate aspectele, acolo trebuia să se situeze principala articulaţie a filmului, esenţialul Plot Point 2, care să declanşeze climaxul. Or, deşi imprevizibilul survine la fix, iar cota tensională creşte vertiginos, în ultimă instanţă cercul se închide în sine, autoconţinut şi inutil. Cu sau fără acea forţare a destinului, finalizată prin reglarea de conturi brutală (căreia nu-i putem neglija nici accentele patetice şi melodramoletice scoase din burtă), sfârşitul ar fi rămas acelaşi... A, cu totul altceva se întâmpla dacă acel factor neprevăzut ar fi dus fie la o răsturnare a epilogului din pădure, fie (şi mai bine!), tocmai la îndrăzneaţa rescriere a istoriei din final - care, însă, rămâne gratuită şi neconvingătoare. Practic, toată rezolvarea e liniară, telefonată şi lipsită de conflict - de unde şi absenţa totală a oricărui sens major pe care să-l transmită, în ultimă instanţă, filmul. Rămânem la nivelul unui exerciţiu narativ sprinţar, cu accente macabre şi naturaliste, şi atât.

Ce-i drept, un exerciţiu elaborat şi meticulos, care măcar pe plan stilistic e demn de toată lauda. Imaginile sunt expresive, ritmul e susţinut, accentele ironice îşi fac datoria (mai ales în cazul pleonasmelor voluntare dintre imagine şi banda sonoră, cu acele acorduri muzicale agresive menite să satirizeze tautologia din atâtea alte filme de gen). Umorul negru percutează acceptabil, mai ales în cazul cabotinăriilor lui Landa - din păcate, moleşindu-se prin supralicitarea excesivă din ultimul act, cel al "negocierilor". Dar - să nu fim cusurgii. Barem pentru măiestria lui de povestitor, merită să-l iertăm pe Quentin - doar e Tarantino!

27-28 august, 2009
Bucureşti, România





 Toate articolele despre Inglourious Basterds


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Un ticăluos gluorios - Inglourious Basterds, Alex. Leo Şerban
 Not another Jewish movie - Inglourious Basterds, Sorana Borhină
 Winnetou - Inglourious Basterds, Eduard Ţone
 Q und A (Quentin und Answers) - Inglourious Basterds, Andrei Creţulescu
 Bufoniada lui Tarantino - Inglourious Basterds, Andreea Chiriac Hentea
 Toate articolele despre Inglourious Basterds


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer