Dilema Veche / septembrie 2009
Inglourious Basterds
"Ticăloşii fără glorie" din titlul noului film al lui Quentin Tarantino (în original, Inglourious Basterds - scris exact aşa şi nu "Inglorious Bastards", cum ar fi cerut gramatica) sînt un comando fictiv de evrei americani (conduşi de Brad Pitt), care fac prăpăd printre naziştii staţionaţi în Franţa: îi scalpează, le crestează svastici pe frunte şi, în cele din urmă, reuşesc să cîştige războiul cu multe luni mai devreme decît a fost cîştigat în realitate. Această mică fantezie i-a atras lui Tarantino o serie de acuzaţii dure, dintre care cea mai blîndă şi cea mai corectă e aceea de prost gust. Într-adevăr, a transplanta moralitatea westernurilor spaghetti (în care cei buni sînt la fel de răi ca cei răi) într-un film cu evrei şi nazişti nu e de bun gust.

Pe de altă parte, a scormoni prea adînc în ce spune filmul despre evrei, inclusiv în posibilitatea că spune ceva de tip: "Ar fi trebuit să dea şi ei", e mult exagerat. Filmul e cît se poate de explicit în privinţa faptului că nu e plasat în adevăratul Paris al anului 1944, ci într-o lume paralelă, aceea a reprezentărilor cinematografice ale Parisului din 1944: vorbim despre un film în care cel mai important eveniment este o proiecţie de gală (însuşi Hitler asistă), în care un comando american colaborează cu o actriţă germană (Diane Kruger) şi cu un critic de film englez (Michael Fassbender) şi în care o evreică scăpată prin minune dintr-un masacru (Mélanie Laurent) administrează, sub o identitate falsă, o sală de cinema. Tarantino nu vrea să spună nimic despre identitatea evreiască. El se raportează exclusiv la imaginea evreului, respectiv la imaginea nazistului, din filmele despre cel de-al doilea război mondial: pe cea dintîi o răstoarnă, pe cea de-a doua o revitalizează...

Faptul că realităţile istorice par mai puţin importante, pentru Tarantino, decît mitologia cinematografică pe care au generat-o, nu e un lucru surprinzător la el: e refrenul dintotdeauna al detractorilor lui (l-am cîntat şi eu) şi era firesc să se audă mai tare la acest film, primul în care Tarantino lucrează cu mitologia cinematografică generată de o tragedie istorică. Dar eu nu-l mai pot cînta. Inglourious Basterds mi se pare cea mai clară şi mai frumoasă expresie a credinţei lui în cinema ca lume mai dreaptă. Conceptul lui de dreptate prin cinema nu se reduce la prezentarea unor evrei care scalpează nazişti: o fi zărghit, dar nu e primitiv. După cum nu se reduce la folosirea cinema-ului pentru a-i ridiculiza pe nazişti: nu se poate spune că-i ridiculizează - dimpotrivă, dă o nouă viaţă acelui vechi trop cinematografic care este nazistul afabil. Dar faptul că foloseşte naziştii şi violenţa doar ca pe nişte tropi (figuri de stil) nu înseamnă că e insensibil la realitatea lor istorică. Dimpotrivă. Cred că, în concepţia lui, cinema-ul e o lume mai bună tocmai pentru că, în cinema, naziştii şi violenţa sînt simpli tropi - nu pot fi altceva şi abia atunci cînd încearcă, în filme ca Schindler's List, ajung să insulte memoria victimelor. Nu cred că emoţia pe care o acumulează acest film în secvenţele sale culminante - în care Hitler e învins, la propriu, prin cinema - e doar satisfacţia unei răzbunări tembele; cred că e şi altceva, care are legătură cu această conştiinţă acută a cinema-ului ca lume paralelă.

Filmul se apleacă uneori spre parodie, alteori spre farsă, alteori spre genul acela de artificialitate ţipătoare şi fără miză pe care anglo-saxonii o numesc camp, dar aplecările lui sînt studiate şi se echilibrează cu unele dintre cele mai tensionate dialoguri scrise vreodată de Tarantino - unul, lung de peste un sfert de oră şi purtat pînă la un punct în franceză, apoi în engleză, între nazistul cel afabil şi un fermier francez bănuit că ascunde evrei, altul, lung de peste 20 de minute şi purtat în germană, între nişte soldaţi germani jucători de cărţi, printre care s-au amestecat cîţiva spioni anglo-americani. Tarantino se joacă în amîndouă - nazistul afabil din primul (Christoph Waltz) se lansează într-un eseu inconfundabil-tarantinesc despre şobolani şi veveriţe, jucătorii de cărţi se întreabă dacă sînt reali sau ficţionali (jocul le cere să fie diferite personaje) -, dar îşi calculează perfect ocheadele către public astfel încît să nu perturbe dinamica dramatică a dialogurilor - o strîngere de laţ în cazul celui dintîi, o serie de tensionări, detensionări şi retensionări în cazul celui de-al doilea. E un film superb echilibrat. Din cînd în cînd, acest echilibru e spart, în mod intenţionat, de cîte un element complet discordant - de exemplu, filmul se întrerupe pentru un mini-documentar despre inflamabilitatea celuloidului, sau pregătirile unei evreice eroice pentru o misiune kamikaze se transformă într-un videoclip cu muzică de David Bowie -, dar realitatea paralelă a lui Tarantino asimilează imediat aceste elemente eterogene. Se ţine superb.

Regia: Quentin Tarantino Cu: Brad Pitt, Mélanie Laurent, Christoph Waltz, Eli Roth, Michael Fassbender, Diane Kruger, Daniel Brühl, Til Schweiger, Gedeon Burkhard

1 comentariu

  • Gloria ticaloasa a peliculei incendiatoare
    [membru], 07.09.2009, 21:05

    De acord cu analiza ta, draga Andrei! Mai putin, totusi, cu "lumea paralela" a cinema-ului. Evident ca este paralela, dar, spre deosebire de multi artisti, si in acord cu multi artisti autentici, cinema-ul este conceput sa intervina, sa reactioneze, sa raspunda jucind insa nu pe terenul adversarului - si aici iar ai dreptate -, ci pe propriul sau teren.

    Ironia, mai mult, umorul lui Tarantino sint imense. De Vonnegut. Nazistii sint scalpati, deoarece evrei sint omologi, ca pozitie, cu indienii. Dupa care, in momentul cind se autocelebreaza narcisic ca devenire-film, cind se inchid, la propriu, caci sint inchisi, in incintarea imaginii ucigase de sine, sint ucisi tot ce cinema, de materialitatea acestuia (razbunarea materialitatii asupra de-materializarii semiotice), nu doar, deci, ca semn. Pelicula este la propriu incendiara.

    Iar micile eseuri nu sint decit note explicative de subsol introduse firesc, tabular, in naratiune: citim (pe) ecran nu ca pe unul de cinema, ci ca pe foarte micul nostru ecran de toate zilele; cinema-ul isi inghite, incluzindu-l, prelundul-l fara complicatii, firesc, "bestardul" la fel de inginfat si de plin de glorie ca si nazistii: micro-"ecranul total" al computerului.

    Cinema-ul te inchide in imagine, te vrajeste, imaginea (intotdeauna de sine, proiectiva) este o capcana, o ambuscada: daca nu esti atent, poti sfirsi scalpat. Oricum iti va da foc!

    In imagine, ardem! Imaginea arde. Dar numai imaginea cinema-ului, care tocmai de aceea, strategic, nu s-a "virtualizat" cu totul, pastrindu-si, ca ultim recurs, o dira de materialitate, de carne inflamabila, un suport material ca judecata de apoi.

    Terorismul postum al cinematografului, al artei.


Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus