Frumoşii pasiona(n)ţi ai (b)unelor concerte

A apărut pe scenă, s-a aşezat în spatele clapelor şi-a zâmbit. Zâmbetul acela pieziş, cumva încurcat şi amuzat de situaţie în acelaşi timp. Zâmbet de bărbat conştient că arată bine, e îmbrăcat bine şi e "vânat". Cu capul înclinat pe umăr şi privind printre gene. Zâmbetul din serile de E.R. în care-l mâncam din priviri şi-o invidiam pe Julianna Margulies.

Cu toate astea, eu nu eram în faţa televizorului ori la cinematograf, ci într-o sală de spectacole, iar el chiar ştia să cânte la orgă. Secondând-o astfel pe Ruthie Foster, care a concertat în deschiderea Blind Boys of Alabama. Ea, o afro-americană cu codiţe şi ciocate din piele de piton auriu, are o voce care n-are nevoie de microfon şi difuzoare. O voce care poate ţine singură o nuntă în crucea satului, aşa cum mi-am descris singură o altă prezenţă, acum 7 ani, într-un club din Brooklyn unde se lansau tinere talente. Ruthie a cântat frumos, dar după ce l-am văzut n-am mai avut ochi pentru ea.

Nu ştiu dacă e conştient că e copia mai tânără şi-un pic mai slabă a lui George Clooney. Dacă e acostat pe stradă ori dacă prietenii care-l însoţesc se folosesc de acest atu ca să intre în faţă la restaurante de fiţe şi concerte cu casa închisă. Dar, cu fiecare nouă mişcare, cu fiecare nou gest îmi venea să mă frec la ochi. Să mă ridic şi să le spun, de la distanţa rândului 3 în care stăteam, că pe mine nu m-au păcălit. Însă m-am mulţumit să nu-l scap din ochi. Să tresar la fiecare ridicare din umeri, la fiecare râs şi la fiecare privire aruncată spre sală. Să aplaud din răsputeri când trecea grăbit peste clapele orgii pentru momentele lui de virtuozitate. Să încerc să-i desluşesc timbrul vocii atunci când îşi îndrepta capul spre microfon şi-i vedeam buzele mişcându-se. Să verific dacă are inel pe degetul acela.

Nu e prima dată când mi se întâmplă. Să merg la concertul unui nume anume şi să ies de-acolo zâmbind şi gândindu-mă la unul din bărbaţii din linia a doua. Cei care secondează uneori vocea principală, dar de cele mai multe ori doar ţes muzica la chitare, tobe, clape...

Uneori nici nu-i văd bine de pe locul meu, ascunşi cum sînt după instrumente - noroc cu ecranele! Dar o mişcare, un zâmbet, tuleiele unei bărbi de două zile fac ca privirea să-mi deraieze dinspre centrul scenei. La Pink Martini am lăsat-o baltă pe China Forbes (planturoasă după naştere) ca să mă uit la jocul de picioare al tipului care scutura din castaniete şi tamburine. La costum şi cravată, cu ochelari şi ras în cap, aş fi trecut pe lîngă el pe stradă fără să menţin privirea. Dar, pe scenă, felul în care-şi unduia trupul pe ritmurile arăbeşti şi jocul drăcesc al genunchilor pe melodia braziliană l-au scos din anonimat. Şi, pentru restul serii, m-am uitat doar la el şi-am lăsat să curgă în fundal tobele, pianul ori solourile la trompetă şi saxofon.

Îmi dau seama, scriind, că mai totdeauna mă trezesc privindu-i pe bărbaţii bine îmbrăcaţi. Cei care, chiar când poartă blugi, îmbracă o cămaşă neagră şi nu un tricou. Care n-au nevoie de eşarfe (à la Steve Van Zandt), papuci coloraţi şi ştrasuri. Care sînt eleganţi chiar şi fără cravată, fiindcă gulerul deschis la nasturii de sus le dă un aer de liceeni rebeli.

La Dougie Payne m-a amuzat întâi freza, cu o pală de breton uşor ondulată şi răsucită ştrengăreşte pe-un ochi. Eram la Travis fiindcă îmi amintisem de-o casetă căpătată cu ani în urmă de la nişte englezi şi de nişte piese care sunau bine. Ascultasem câte ceva pe internet înainte de concert, dar când am intrat în sală eram complet ignorantă cu privire la componenţa trupei, discografie, hituri. Habar n-aveam cum îi cheamă pe fiecare în parte şi când au apărut pe scenă privirea s-a dus magnet la tipul blond care purta o vestă cu mulţi nasturi peste o cămaşă albă - şi nu tricou ori blugi. Nu era vocalistul, după cum am aflat rapid, ci basistul trupei.

Ar trebui să precizez că de multe ori nici nu le reţin numele atunci când sînt prezentaţi. Sînt cu toţii suficient de buni ca să-şi merite momentele de solo şi aplauzele ori să li se ovaţioneze numele, dar poate că-n unele zile sînt mai realistă şi realizez că probabilitatea de a-i revedea (pe scenă, ce credeaţi?) e suficient de redusă ca să-i ţin minte. Alteori însă ajung acasă şi mă reped la calculator căutîndu-le numele, fotografiile, biografia.

Ca să fie clar, nu încerc să aflu adrese ca să ştiu unde pot trimite scrisori parfumate şi cu scris tremurat. Nu mă duc în culise după spectacol, nici nu alerg după limuzinele care-i transportă pe artişti la hotel. Nu cer autografe şi nu fac fotografii pe sub nasul plasatorilor vigilenţi. Probabil că internetul e doar oglinda care-mi arată dacă lipsa ochelarilor nu mi-a jucat feste când i-am găsit interesanţi. Şi testul care-mi confirmă dacă inelul acela era real (caz în care oftez şi le invidiez pe femeile norocoase să-i aibă ca parteneri) ori nu (când iar oftez, visătoare, după care-mi spun că viaţa pe care eu le-o brodez preţ de minutele ori orele cât ei sînt pe scenă e probabil la fel de departe de realitate ca Pământul de Soare şi poate că n-aş vrea să-i cunosc "în civilie").

La Travis am învăţat din mers refrenele la Closer, Love Will Come Through, My Eyes, ori Selfish Jean. Am încercat să mă bâţâi fiindcă altfel mă făcea de râs tipa de vârsta mamei de pe locul de alături. Am aplaudat şi-am acompaniat când ni s-a cerut de pe scenă. Dar toată seara am privit captivată cum, la cîţiva metri de mine, Dougie Payne îşi rotea şoldurile purtând chitara de parc-ar fi făcut, tandru, dragoste cu ea.

Mi-am amintit atunci de-o seară în sala Teatrului Odeon, la unul din concertele lui Nicu Alifantis numit Cinci săptămâni în balon. Minute în şir am fredonat refrenele cunoscute şi mi-am amintit că ele sînt poezii pe care, astfel, le ştiu. M-am gândit că bărbaţii ar fi putut lua lecţii de eleganţă şi romantism, învăţând să spună unei femei că viaţa n-are sens fără ea ("când nu eşti aici mi-e camera goală", "cum ar fi dacă-ntr-o bună zi / te-ai ivi / cum ar fi dacă-ntr-o bună zi / m-ai iubi", "ce bine că eşti").

În faţa mea, pe scenă, era Răzvan Mirică. Nu ştiu cum se face, dar de obicei îmi atrag atenţia cei pe care-i pot privi în ochi ori de câte ori îşi ridică privirea de la instrument ori caută spre restul trupei şi spre sală. L-am observat pe Răzvan toată seara cum privea corzile chitarei şi cum îi vibra tot corpul prelungind acordurile. Cum rotea chitara pe genunchi, precum dansatorii de flamenco trupul femeii a cărei privire e pironită în ochii lor. Cum mângâia lemnul de culoarea mierii de parc-ar fi fost coapsa unei femei. Cum zâmbea când cei de pe scenă se completau fără cuvinte şi cum părea că, în loc să obosească, devine mai dornic de a continua.

Aceeaşi energie nestăvilită am regăsit-o la Coldplay, care păreau la fel de bucuroşi să cânte ca un copil când găseşte jucăria visată sub pomul de Crăciun. Cu transpiraţia broboane pe frunte, zvârcolindu-se şi sărind de la un capăt la altul al scenei fără încetare (cică de la yoga i s-ar trage mobilitatea şi energia), izbind degetele pe clapele pianului, cântând în oglindă cu Jonny, Chris Martin a avut sala în palme după ce-a anunţat că a ales seara respectivă pentru filmul turneului. Artificii, baloane, confetti, valuri de ecrane de telefoane mobile au marcat trecerea prin piese vechi (Yellow, The Scientist, Clocks, In My Place) şi noi (Violet Hill, Viva la vida ori un Life in Technicolor în care camera i-a privit prin rama din PAL a unui televizor vechi). Cămăşile de corp confederate arătau bine pe trupurile lor lucrate la sală şi piesele cântate pe unul din braţele scenei ori pe platforma din public mi i-au arătat pe toţi şi-au făcut dificilă alegerea de favoriţi.

Dar concertul la care i-am privit pe toţi cei de pe scenă în egală măsură a fost cel al lui Leonard Cohen. El era elegant, dar în seara aceea toţi erau eleganţi. Pe scena acoperită cu covoare persane s-au aflat o mână de oameni parcă desprinşi dintr-un film franţuzesc sau italian, în care bărbaţii îşi scot pălăriile când salută iar femeile răspund şi seduc printr-un simplu zâmbet. Mă temusem pentru concertul respectiv - că sala e prea mare, că spectatorii vor poşti iar ţigări puturoase şi vor urla ca la meciuri, că se vor trezi în ei talentele de dansatori şi foamea de îmbrăţişări în public. Dar în seara aceea de Paşti Cohen i-a vrăjit pe toţi, cântând cu umilinţă şi cu plăcere şi înclinându-se în faţa celor ce-l acompaniau. Dino Soldo a dat viaţă "instrumentelor vântului", după cum l-a prezentat Cohen însuşi, Javier Mas a scos din chitara lui cu accent spaniol acorduri orientale, Sharon Robinson s-a tânguit pe Boogie Street, surorile Webb s-a dat peste cap la piesa... mai contează care? La sfîrşitul celor aproape trei ore am plecat acasă simţind că plutesc şi fredonând "There is a crack in everything / That's how the light came in". Leonard Cohen îmi dăduse o lecţie de viaţă.

Şi-am înţeles de-atunci că mă uit după bărbaţii frumoşi şi elegant îmbrăcaţi, indiferent de vârstă, care mânuiesc chitare, saxofoane, tobe ori doar un microfon, fiindcă recunosc în gesturile lor pasiunea pentru ceea ce fac.