Răzbunarea ca o glumă - Inglourious Basterds

S-a vorbit enorm şi încă o să se mai vorbească mult de-acum încolo despre Inglourious Basterds al lui Tarantino. Nu e întâmplător că filmul ăsta e primul succes real al "efectului Twitter" (review-urile pozitive de 140 de caractere i-au adus 37,6 milioane în primul week-end). Nu mai e nici o îndoială că Tarantino e un fenomen word-of-mouth aproape inepuizabil. Despre cum a bătut la maşină scenariul cu un singur deget, despre cum se autoproclamează Dumnezeul personajelor sale, despre prima întâlnire cu Enzo G. Castellari, autorul filmului din 1978 de la care şi-a revendicat titlul, despre dragostea pentru Leone şi respectul pentru cinematograful german, despre cum s-a oprit la povestea unor evrei americani care curăţă Franţa de nazişti (100 de scalpuri de nazist fiecare soldat, comandă locotenentul cu sânge de apaş, Aldo Raine, jucat de Brad Pitt cu plăcerea actorului care-şi joacă personajul pe degete o dată ce i-a găsit vocea şi accentul), despre perfecţiunea lui Christoph Waltz şi despre multe altele se poate vorbi. Mai ales despre cum istoria îngenunchează în faţa ficţiunii în această, cum să-i spun, farsă, glumă teribilistă care, deşi ne face cu ochiul, se ia foarte tare în serios în rolul de justiţiar pe care şi-l arogă. Să te gândeşti că liderii nazişti au sfârşit într-un cinematograf alături de Pabst şi Emil Jannings şi să te strici de râs cu gândul la răzbunare, să laşi la o parte verosimilitatea în favoarea entertainmentului - nimic din toate astea nu mai ţine cont de legea morală a lumii şi a operei de artă ca lume.