Le dă sau nu târcoale vanitatea? Lor, criticilor care îşi adună articolele într-un volum, unii chiar cu mare grăbire? Andrei Gorzo pare vizitat de această nelinişte. (Poate unde este mai tânăr). Alex. Leo Şerban o alungă. Are altceva mai bun de făcut decât să risipească bănuieli care oricum vor încolţi în minţile celor incapabili să deosebească textele care merită cu adevărat să fie predate unei vieţi mai bune, viaţa într-o carte, de făcăturile grafomanilor puşi pe înghesuit într-o boccea cu coperţi tot ce le-a trecut prin minte.
Editura Polirom şi-a inaugurat noua colecţie, Cinema, cu volumele a doi critici importanţi, cei mai importanţi din generaţia lor: 4 decenii, 3 ani şi 2 luni cu filmul românesc de Alex. Leo Şerban, respectiv Bunul, răul şi urâtul în cinema de Andrei Gorzo. Citisem, fireşte, la vremea lor, cele mai multe dintre textele cărora cartea le pregăteşte, acum, un alt destin, de cursă lungă, sfidând vremelnicia meseriei noastre de cronicari ai clipei. Faptul că după patruzeci de ani de scârţa-scârţa pe hârtie, când mai bine, când mai rău, autoarea acestor rânduri încă mai ezită să culeagă, acolo, vreo 50-60 de titluri din cele câteva mii semnate, nu are nicio relevanţă în cazul de faţă. Citesc cu reînnoită bucurie cronici, eseuri parcurse cândva. La un loc, "îmi vorbesc" altfel, ca şi cum, strâns unite, se luminează unele pe altele, mă conduc către un unghi al unei mai bune priceperi a propriului meu ataşament. Am înţeles mai limpede de ce iubesc scrisul lui Alex. Leo Şerban; nu pentru că împărtăşim, de multe ori, aceeaşi dragoste pentru mari cineaşti, pentru filmele abia văzute la un festival sau altul iar neconcordanţele, atunci când sunt, şi sunt, nu ne-au dezbinat niciodată. Leo scrie - aceasta este senzaţia - cu lejeritatea unui jazzman căruia îi dai câteva note şi el umple aerul. Asemenea lui Capote, pare că aruncă un pumn de cuvinte în văzduh, ştiind că ele vor cădea acolo unde trebuie. Nu contează despre ce anume scrie sau în ce modalitate: cronică, eseu, corespondenţe din străinătate, interviu luat de el sau acordat altora. Intelectualizează, fără efort şi morgă, o profesie în derivă. Este, uneori, familiar fără să se bată pe burtă cu cititorul. Ar putea fi mai "rău", ar putea să muşte precum Gérard Lefort de la Libération, dar ceva-ceva îi şopteşte că nu are rost să tragi cu tunul în vrăbii. Ajunge un plici-plici scurt. Nu-şi iroseşte muniţia pe "titluri uitabile", pe "un dezastru fără nuanţe".
Andrei Gorzo era cât pe aci să-mi fie student (sună preţios, dar nu ştiu cum să o iau mai pe ocolite) în singurul meu an petrecut în sălile UNATC-ului. Tocmai atunci avea o bursă, era plecat. Poate şi de aceea l-am urmărit şi cu o anume curiozitate belferească, dincolo de plăcerea lecturii. Gorzo construieşte asemenea unui arhitect: înlănţuirea cuvintelor, aşezarea lor în frază. El sapă la rădăcină, "le grijeşte", le ţine sub control, nu cumva să o ia razna, să se abată cu o iotă de la înţelesul plănuit a fi transmis. Îi place să întindă, rapid, o cursă, la început de cronică, aşa, ca un fel de încălzire a cititorului: "Noul film al lui Şerban Marinescu, Ticăloşii, e un film despre clasa politică românească. Filmul lui precedent, Magnatul, era tot un film despre clasa politică românească. Deci s-ar putea crede că Marinescu are multe de spus despre clasa politică românească. Eroare". Tot ce are el de spus despre clasa politică românească este: "re-aţi ai dreacu' de hoţi"! Scrisul său are un alt fel de farmec, al tenacităţii voioase, de aceea induce impresia că ar putea fi "învăţat", aşa cum şi el pare a fi deprins de la maeştri. Mi-aş dori ca studenţii săi să-l decorticheze, pe furiş.