La modul foarte personal, despre 10 ani de Underground la Târgu Mureş

Acum zece ani, în octombrie 1999, Teatrul Ariel din Târgu Mureş, denumit "pentru copii şi tineret" îşi mai adăuga un prenume, acela de "Underground". La momentul respectiv, la un deceniu de la momentul '89, în oraş alternativele teatrale se numeau Teatrul Naţional şi Teatrul Studio (cu spectacolele Universităţii de Artă Dramatică) - asta pentru adulţi -, iar copiii mergeau,cu abonament în timpul săptămânii şi cu părinţii duminica, la Ariel pentru spectacolele de păpuşi / animaţie.

La rândul meu, am crescut cu spectacolele acestui teatru. Oricum ne duceau cu grădiniţa şi cu şcoala, dar eu eram oarecum privilegiat faţă de ceilalţi copii, pentru că sora mamei mele era actriţă păpuşereasă în trupă, Eugenia Ciotlăuş o chema pe atunci, între timp a devenit Eugenia Rusu, şi în felul ăsta mai apucam să dau câte o tură prin culise, pe după scenă, să văd ce mai fac şi cum arată mai de aproape păpuşile - asta spre invidia colegilor de clasă, care mă vedeau intrând pe uşa din curte în lumea magică ce lor le era interzisă. Apoi Eugenia Ciotlăuş a părăsit trupa - nici nu îmi mai amintesc în ce an era - şi a plecat la Baia Mare, unde a făcut regie de păpuşi şi echipă solidă cu - între timp dispăruta - scenografă Ida Grumaz, timp de mulţi ani. (A părăsit şi Baia Mare şi a ajuns în final la Bistriţa, la sfârşitul anilor '80, unde a schimbat Ciotlăuşul pe Rusu şi regia pe dăscălie - adică "dăscăleşte" o trupă de exerciţii teatrale şi conduce un curs de teatru la Şcoala Populară de Artă -, dar tocmai am aflat de pe net că la Baia Mare încă se joacă Scufiţa Roşie, în regia Eugeniei Ciotlăuş!). La rândul meu, am crescut şi am trecut în celelalte săli de teatru, cele pentru oamenii mari (dar nu i-am uitat pe Tigrişorul Petre, pe cei din Cârligate-mbârligate, pe Pui de Om, pe toţi cei scoborâţi din Ion Creangă şi pe mulţi alţii, doar că nu am mai fost să îi întreb de sănătate...).

În fine, la sfârşitul studenţiei în Cluj, în 1999, am aflat că la vechea sinagogă de pe Strada Bariţiu vine în turneu spectacolul Infanta. Mod de întrebuinţare de Saviana Stănescu, regizat de Radu Afrim, proaspăt absolvent de regie şi el la momentul respectiv, spectacol jucat de Teatrul Ariel din Târgu Mureş. Acesta a fost momentul în care mi-am amintit de teatrul de păpuşi şi momentul în care am realizat că acolo se mai întâmplă ceva, care părea să fie foarte frumos. Pe de o parte, ieşeau în faţa publicului chiar actorii păpuşari, lăsându-şi păpuşile în culise (sau luându-le cu ei pe scenă, dar în orice caz, fiind foarte vizibili fizic), pe de altă parte, existau energii noi, în cazul acesta fiind vorba de senzaţionala actriţă a Naţionalului, Monica Ristea Horga, care, de la Infanta încoace, nu a încetat nici un moment să se redescopere şi să ne ajute pe noi, cei din public, să o redescoperim.

Din acel moment, întors acasă după alţi doi ani, am urmărit neobosit cascadoriile acestui teatru: Social Sound System de Gavril Cadariu (oare ce ar fi spus Lehmann dacă l-ar fi văzut? Eu cred că ar fi spus de bine...), Adio, secol XX de Horaţiu Mihaiu, Un câine andaluz, după Bunuel şi Dali, tot de Horaţiu Mihaiu, Steps (tot de el), în care pentru prima dată vedeam o poveste spusă cap-coadă numai de picioare, Despre Kolka şi cum a zburat el în Brazilia, iar Petka n-a crezut o iotă după Daniil Harms (după ce iau aer, că e lung titlul, precizez că e tot de Horaţiu Mihaiu), Dies Irae de Zanina Mircevska şi Casa străină de Dea Loher, amândouă regizate de Aleksandar Ivanovski, Jungla X de Gigi Căciuleanu, Taxi Vinil de Alina Nelega, regizat de Luisa Brandsdoerfer. Am descoperit prin aceste spectacole, că orice spaţiu devine scenă: strada, curtea teatrului, sala mare (cea pentru păpuşi), pivniţa, cu toate culoarele ei.

A urmat apoi www.nonstop.ro, textul care a luat premiul Uniter în 2000 şi pe care autoarea, Alina Nelega, şi l-a pus aici în scenă (atunci, de exemplu, l-am redescoperit pe Nicu Mihoc). De altfel, Alina Nelega a continuat să scrie şi să pună în scenă spectacole extrem de bine primite de public - şi de critică, dacă e la o adică - Vacanţă la Sevilla, după Noelle Chatelet, Overdose de Kelly Stuart, Paraziţi de Marius von Mayenburg, Euri, propriul ei text, Project XX (la fel), plus unda de şoc numită Monoloagele vaginului de Eve Ensler, respectiv "spectacolul ăla", al cărui nume parcă îţi venea nu ştiu cum să îl spui, darămite să îl mai şi recomanzi, deşi privirile şi reacţiile interlocutorilor făceau toţi banii! Şi, nu în ultimul rând, vulcanicul Kamikaze, jucat şi prin baruri, şi în pivniţă, şi proaspătul grafitti.fotografii de familie, jucat de trupa de liceeni condusă de actriţa Elena Purea Todoran.

Au mai fost apoi spectacolele scrise de Alina Nelega şi montate de Gavril Cadariu, care la rândul lor au făcut carieră şi au impus definitiv nişte nume: Monica Ristea Horga în Amalia respiră adânc şi Nicu Mihoc în Hess - astea două intrând la categoria All Time Favourites sau Greatest Hits. Oricum, spectacolele pe care le-am amintit mai sus sunt cele care ar face o excelentă compilaţie The Very Best Of Ariel Underground. Evident, au mai fost încercări, căutări, că nu toate sunt perfecte din prima, dar ele au trecut precum cometele, lăsând în urmă o trupă mai rodată şi mai pregătită pentru alte provocări. Pentru că alături de trupa de actori păpuşari, care, aşa cum spuneam, au ieşit de după păpuşi şi au îndrăznit să intre în jocuri concepute pentru oamenii mari (Mariana Iordache, Cornel Iordache, Georgeta Lozincă, Valentin Lozincă Mandric, Iuliu Pop Andrieş, Mioara Topor, Andi Brânduş, Rudolf Moca, Alexandrina Moldovan Bucur, Viorel Meraru) au păşit pe scena Underground-ului şi colaboratori veniţi de la Teatrul Naţional sau de prin alte teatre, dintre care unii au rămas, alţii au plecat, dar toţi au pus umărul la reuşita Best Of-ului (Monica Ristea Horga, Nicu Mihoc, Costin Gavază, Roxana Marian, Elena Purea Todoran, Serenela Mureşan, Iolanda Dain, Radu Olăreanu, Marius Turdeanu, Liviu Topuzu, Mihai Crăciun, Mihaela Mihai, Ionela Nedelea, Cătălin Mândru, Adela Lazăr, Mircea Silaghi, Ioana Costea, Radu Bânzaru, Marius Manole, Bogdan Farcaş, Cristina Ungureanu).

Tot pe parcursul celor zece ani de Underground, în spaţiul care dă şi numele fenomenului, respectiv pivniţa teatrului, au fost şi minunatele spectacole lectură, mai întâi din dramaturgia germană contemporană, apoi din cea irlandeză şi din cea americană, rezultatul concret al acestor propuneri de texte fiind colaborarea cu dramaturgul american Rajiv Joseph şi montarea spectacolului Animale de hârtie în regia lui Gavril Cadariu, care poate intra pe compilaţia The Very Best Of la Bonus Tracks, el fiind noutatea care reconfirmă valoarea. Toate aceste spectacole lectură au deschis poarta şi către colaborarea cu Universitatea de Artă Dramatică, ele fiind montate în mare parte cu studenţi ai universităţii, ghidaţi de oameni interesaţi de textul nou - şi de relaţia cu textul - precum Oana Leahu, Georgeta Lozincă, Costin Gavază, Cătălin Chirilă, Liviu Topuzu, Cristian Bojan. De menţionat ar mai fi şi reluarea - tot după zece ani, ca să vezi! - a Festivalului Dramafest, unde a intrat în vizor dramaturgia română contemporană.

Una peste alta, sunt multe nume, iar textul de faţă fiind scris la modul foarte personal, se poate să mai fi sărit vreunul, dar e de ştiut că memoria afectivă mai joacă şi feste. Dar, aflându-ne la început de octombrie 2009 şi la un deceniu de underground la Târgu Mureş, mai e de spus că, înainte de a-şi schimba sediul în care se joacă acum - jocuri foarte serioase, pentru oameni care au ştiut cum să crească mari - Teatrul Ariel marchează discret primii zece ani prin reluarea, în două zile, a patru spectacole (SSS de Gavril Cadariu, Cartea Junglei X de Gigi Căciuleanu, Steps de Horaţiu Mihaiu şi Kamikaze de Alina Nelega) şi prin lansarea volumului Desprinderea de pluton - underground Ariel 1999-2009 de Eugenia Anca Rotescu.

Aşa că nu ştiu alţii cum sunt şi ce program au, dar eu unul mă pregătesc pentru următorii zece ani de underground Ariel. Am zis.

30 septembrie 2009