Ştiu ce-o să-mi spuneţi: că titlul ăsta ar funcţiona în fiecare lună de cronichete. Cu mici excepţii care, nu-i aşa, confirmă ce e de confirmat. OK, şi ce pot să fac? Eu "decât" văd filmele şi scriu ce-mi trece prin cap, nu le regizez, nu le scriu, nu le produc. Încă. Glumesc, serios. Şi vă rog frumos să puneţi toporul la locul lui.
Bruno (****, regia Larry Charles) este noua năzbâtie / provocare / dinamitare a domnului Sacha Baron Cohen, cumva mai radicală decât Borat dar şi mai dezlânată, mai aiurită şi mai repetitivă. Peu importe - se râde cu lacrimi, iar când nu se râde se urlă, se geme, se cască gura, se închide gura, se holbează ochii, se închid ochii, se strânge anusul, se... aţi prins ideea. Să nu uităm ce-am învăţat acum trei ani - în spatele satirei, chit că delirante, se ascundea un film extrem de trist; aici, manifestul filmic (cinematografic e niţel cam mult spus) al lui SBC e de-a dreptul disperat. Bineînţeles că sunt mult mai multe secvenţe regizate, bineînţeles că personajul Bruno (le gay fashionista par excellence, cel mai faimos austriac de la Adolf - şi Arnold - încoace) n-are farmecul personajului Borat, bineînţeles că reciclările-s la ordinea zilei, dar societatea în care trăim este exact atât de cretină / obtuză / bolnavă pe cât bănuiam - şi dacă e nevoie de acest Molotov satiric pentru a rumega cum se cuvine starea lucrurilor, so be it. Enorm de multe scene (mobila mexicană, caramba!) şi replici ("Merrg la Middle Earth se forbesc cu liderrul Humus") şi gaguri (favoritele personale: Bradolph Pittler şi Mel Gibson - der Fuhrer!) citabile la infinit, dar nu vă lăsaţi furaţi de peisaj - e lumea lui Bruno, noi doar trăim în ea.
Los abrazos rotos / Îmbrăţişări frânte (***, regia Pedro Almodovar) este încă o meditaţie asupra filmelor şi asupra iubirii şi asupra destinului şi asupra femeilor, semnată de cel mai faimos spaniol de la Franco încoace (ca să rămânem în ton). De fix zece ani, Pedro a surprins cu fiecare film, în general de la plăcut în sus (cu excepţia formidabilului La mala educacion, care i-a prins pe picior greşit pe cei mai mulţi, în fine, chestiunea mă depăşeşte, trecem mai departe) - problema cu acest Los abrazos rotos e că nu te surprinde nicicum. E frumos filmat (Almodovar nu cred că mai ştie să filmeze altfel decât frumos), splendid jucat (Lluis Homar, Blanca Portillo şi muza Penelope, bien sur) şi, în general, admirabil pus în scenă (în special actul final) - dar... cu toată simbolistica personajelor (amanta / actriţă, regizorul orb) şi cu toată atenţia pentru secvenţe care, în mâinile altor regizori, ar fi fost poate cadre de legătură, filmul pare un re-play obositor şi, nenorocirea ce mare, uită complet să emoţioneze. Neverosimil (e vorba de Almodovar!), nemaivăzut (idem), nepermis (lo siento!).
The Taking of Pelham 123 / 123 S-a furat un tren! (**, regia Tony Scott) este un remake după titlul omonim din 1974. Sau, ca să fim cinstiţi, o nouă ecranizare a romanului semnat John Godey (care a mai scris şi cărţulia devenită Johnny Handsome, dacă vreţi să ştiţi). Pe lângă faptul că l-a inspirat (pare-se) pe Tarantino pentru numele personajelor din Reservoir Dogs (Mr. Blue, Mr. Brown, etc.), originalul regizat de Joseph Sargent comporta, pe lângă un setting şi un plot inedite (subway hijack & ransom), o coloană sonoră devenită clasică (David Shire), roluri secundare suculente (Jerry Stiller, Doris Roberts, Hector Elizondo, Martin Balsam) şi un final absolut memorabil ("Bless You!"), un face-à-face "distant" între două figuri legendare ale cinema-ului american: Walter Matthau şi Robert Shaw. Versiunea fratelui Scott (cum altfel - frenetică) renunţă la numele jucăuşe, inventează o urmărire inutilă şi lasă greul în spinarea principalilor: Denzel Washington se plictiseşte conştiincios, John Travolta se schimonoseşte caraghios, iar actorul ăla italo-american din comediile cu Adam Sandler şi din Transformers se plimbă şi el prin cadru. Ultimul film al fratelui Scott se numea Déjà Vu - şi ăsta putea să se cheme liniştit la fel.