Dansul imaginii abstractizate: Eleonore Didier - eXplore dance festival, 2009

Corpul este imaginat în anumite ipostaze, spaţiul este organizat în planuri, iar cea care naşte dansul în această piesă este mişcarea inerentă a imaginii. Poate că dansul este ceea ce am lăsat în urmă, fiind în acelaşi timp ţinta spre care mă îndrept. (Eleonore Didier)

Pe 10 şi 11 octombrie 2009, în cadrul Festivalului Internaţional de dans contemporan eXplore dance s-a prezentat la teatrul Nottara spectacolul Solides, Lisboa de Eleonore Didier. După fiecare reprezentaţie publicul este invitat să rămînă pentru a dezbate cu artiştii păreri, sentimente, sugestii, idei, concepte. Chiar dacă pînă acum festivalul nu a reuşit să aducă prea mulţi spectatori în sală, cu Solides, Lisboa se simte totuşi o ameliorare cantitativă, proporţională cu o creştere a calităţii reprezentaţiilor.

Informaţii despre Eleonore Didier se găsesc uşor avînd internetul la dispoziţie şi de aceea e mai puţin important cine şi de ce, cît ceea ce reuşeşte ea să facă timp de 40 de minute pe scenă cu un public puţin sceptic. A prezentat acest spectacol şi în alte ţări din Europa şi la întrebarea noastră de la sfîrşit în legătură cu reacţia publicului din alte părţi în comparaţie cu reacţia publicului de la acest festival legată de semnificaţia piesei, Eleonore a răspuns că nu o interesează un public anume sau o explicaţie anume, singurul lucru care contează pentru ea fiind doar dorinţa de a dărui şi de a primi în acelaşi timp gînduri, imagini, jocuri ale minţii şi ale trupului. Şi pe cît de frumos sună, pe atît este de adevărat.

Pentru acest dans ideea de bază este corpul expus, studiat, analizat, arcuit pe mai multe planuri, suprafeţe, realităţi. Tot ce vrea Eleonore este să creeze imagini cuprinzînd bucăţi din ceea ce este ea în mod conştient şi inconştient pe care să le dăruiască publicului, fără a exista un fir sau o poveste care să le lege. O parte din ea se vrea exprimată, imortalizată şi transmisă spre vizualizare. Totul este foarte abstract şi experimental, iar comunicarea cu spectatorii în timpul spectacolului este esenţială pentru realizarea acestor stop-cadre aproape perfecte.

Încă de la început este pusă la încercare răbdarea publicului printr-o scenă în care artista îşi unduieşte corpul într-o gimnastică primară, mergînd în patru picioare pe un fundal alb - abstract - purificat - purificator, totul derulîndu-se pe un amalgam de zgomote nedesluşite ce pare extras dintr-o aglomeraţie urbană. Cei care rezistă psihic acestui preludiu sunt introduşi într-un exemplu de imortalitate, imponderabilitate şi imaginar inedit trasat din mişcări sinuoase ale corpului inert. Începînd de aici Eleonore Didier îşi desfăşoară spectacolul nud. În partea dreaptă a scenei pe un scaun făcînd gimnastică se află Eleonore, iar în partea stîngă se află un bărbat îmbrăcat elegant, aproape robotizat, ce apare şi rămîne apoi nemişcat pe scaun, înţepenit undeva în lumea dintre abstract şi realitate, dintre conştient şi inconştient, dintre sistolă şi diastolă. Între ei, puntea de legătură în plan figurat este corpul cu picioare lungi, puternice şi hotărîte care se întinde şi se alungeşte pe masa de lemn.

Ceea ce e mai interesant e că acest corp este văzut ca un element foarte flexibil, ca o materie foarte uşor de modelat, ca o substanţă abstractizată şi abstractizantă care se prelinge continuu, se transformă şi ia forme infinite şi diferite. Gîndul este rupt de imagine, imaginea este ruptă de trup, trupul este rupt de corp şi corpul este lăsat să se muleze în forme fără fond care se nasc şi renasc neîncetat.

Ar fi multe de spus pentru că în sine ideea de abstract presupune discuţii libere pe subiecte diverse, fără a duce neapărat la o concluzie bine definită. Cert e că sunt mai multe imagini ce mi-au rămas întipărite în minte: imaginea cînd corpul lui Elenore se scurge efectiv ca o lavă, ca o ştergere, ca o uitare, ca o alunecare timidă pe corpul nemişcat, stînd în picioare, al bărbatului, imaginea picioarelor care arată spre cel din stînga ca o foarfecă în plan abstract, încadrîndu-l ca un cleşte în plan real, stabilind o legătură a abstractului cu lumescul, pămîntescul, carnalul şi setul de imagini în care Eleonor îl îmbrăţişează pe rînd pe bărbatul nemişcat aflat pe scaun, într-o încercare de contaminare aproape carnală.

Bazîndu-se foarte mult pe exprimarea vizuală, pe gesturi şi pe mimică este destul de greu de transpus în cuvinte ceea ce se vrea arătat sau, cu atît mai mult, ceea ce percepe fiecare din această demonstraţie de dans contemporan. Cu toate că aproximativ tot spectacolul Eleonore Didier a jucat în nud complet nu a existat nici o secundă un prilej pentru a distrage atenţia de la ceea ce era pe scenă sau a sugera vreun fel de sexualitate grotescă, inutilă, aşa cum se întîmplă de cele mai multe ori o dată cu afişarea unui nud în public. Iar pentru a crea astfel de cadre este nevoie de multă tărie şi muncă atît cu fizicul cît şi cu psihicul.

În final, efectul resimţit după acest spectacol este unul de relaxare şi eliberare, un antrenament în dansuri subtile ale subconştientului. Totul este aşa de bine arcuit, exprimat, abstractizat încît corpul Eleonorei Didier încetează să mai existe la un moment dat şi ajunge să fie doar o formă de imagine-gînd a artistului-spectator sau a spectatorului-artist. Cu toate că acest gen de spectacole este destul de greu de înţeles atunci cînd e ceva de înţeles, asta nu înseamnă că nu este valabil. Eu cel puţin, abia aştept următoarea reprezentaţie din cadrul festivalului internaţional eXplore dance.