Cu toate că a făcut performanţă ca balerin la The Royal Ballet în Londra şi recunoaşte deschis influenţa generaţiei de aur de la Judson Church, precum şi amprenta pe care Rosemary Butcher şi-a pus-o asupra modului în care se raportează la arta coregrafică, Jonathan Burrows dezvoltă un stil original, elaborat în egală măsură cu meticulozitate, inteligenţă şi umor.
Deşi sînt create în ani diferiţi, cele trei piese - Both Sitting Duet (2002), The Quiet Dance (2005), Speaking Dance (2006) - sînt, de fapt, treptele aceluiaşi traseu de investigare a unui nou mod de a privi relaţia coregrafului cu o altă artă - în acest caz, muzica -, dar şi o cale de a stabili un acces direct către public.
Colaborarea dintre coregraful Jonathan Burrows şi compozitorul Matteo Fargion, cea care a dus finalmente la crearea acestei trilogii, este esenţială pentru un mod inovator de concepere a faptului de a fi în scenă. În ultimii ani, creaţia celor doi artişti a devenit un subiect de interes major pe plan internaţional, cînd vine vorba despre dansul britanic. Începînd cu 2002, cei doi artişti au prezentat 170 de spectacole în 37 de ţări, iar în 2004 au cîştigat New York Dance and Performance "Bessie" Award.
Întreaga trilogie este o investigare subtilă, o căutare inteligentă a modului în care este percepută relaţia dintre dans şi muzică, dar şi a stabilirii intenţionate a unor spaţii de delimitare extrem de fragile între cele două forme de artă. Lumea devine o partitură, cele două prezenţe, a coregrafului şi a muzicianului, fiind elemente substanţiale ale acestei partituri, în care, în ultimă instanţă, ca scop bine definit, este integrat şi publicul. Mai mult dect atît, publicul e privit ca factor activ care poate modifica, reconfigura, regîndi această partitură, înţeleasă ca entitate deschisă, dinamică.
Trilogia creată de cei doi artişti este o meditaţie cu mult umor, dar şi cu multă responsabilitate, asupra naturii comunicării dintre creatorii actului artistic, pe de o parte, şi a relaţionării creatorilor cu publicul lor, pe de altă parte.
În cadrul duetului Both Siting Duet, cei doi artişti au ca instrumente propriile lor prezenţe şi nimic altceva. Dialogul este stabilit de propriile lor braţe. Acest limbaj elaborat cu meticulozitate nu poate decît să invite publicul la o încercare relaxată de descifrare a dialogului, realizat în funcţie de o partitură care generează o nouă formă de limbaj gestual.
Despre Quiet Dance, publicaţia The Telegraph scria: "În centrul acestei creaţii se află dragostea pentru ritm şi intensitatea tăcută a dialogului, care le permite celor doi să comunice perfect atît între ei, cît şi cu publicul". Colaborarea lui Jonathan Burrows cu Matteo Fargion conduce, în cazul acestei părţi a trilogiei, la abandonarea conştientă a muzicii convenţionale, dar şi a unui limbaj tradiţional al corpului, care se lasă influenţat şi modelat în expresia sa de funcţia muzicii. Rolurile celor doi în scenă nu sînt fixe, ele se schimbă, atît coregraful, cît şi muzicianul eludînd tiparele stricte ale artei fiecăruia. Putem recunoaşte genuri coregrafice regîndite, sintetizate, armonizate sau aşezate în contrast, precum şi genuri muzicale care pătrund în substanţa expresiei coregrafice.
Speaking Dance continuă investigaţia relaţiei dintre cele două arte şi creşte permeabilitatea dintre graniţele care separă muzica de dans. Lumea ca partitură este din ce în ce mai vizibilă în această creaţie, în sensul elaborării unei structuri flexibile şi dinamice permiţînd comunicarea necondiţionată între limbaje ce se îmbogăţesc şi se determină reciproc.
Ceea ce avem de învăţat din această trilogie este, dincolo de inteligenţa cu care cei doi artişti reuşesc să comunice şi să regîndească modalităţi de relaţionare între arte, relaxarea pe care o introduc ei în egală măsură în crearea unui produs artistic şi în receptarea lui.
Publicul românesc va avea cu siguranţă mult de învăţat de la Jonathan Burrows şi Matteo Fargion. Avînd în vedere că scena românească este, într-o importantă zonă a sa, încă tributară unei încrîncenări a abordărilor conceptuale fără de care creaţia se consideră eşuată, întîlnirea cu o astfel de abordare artistică poate introduce o nouă perspectivă asupra modului în care e privită şi înţeleasă funcţia coregrafului: pe de o parte, coregraful poate lucra relaxat, fără dorinţa de a lansa, cu orice preţ, tentative de tratate conceptuale, pe de altă parte, el poate împărţi spaţiul creaţiei sale cu exponentul unei alte forme de artă.
Dintre creaţiile prezente la festivalul eXplore, trilogia creată de Jonathan Burrows şi Matteo Fargion se înscrie, poate, cel mai bine în aria delimitată de mottoul festivalului: Time to Think. Şi spre ce ar trebui să se întrepte gîndul creatorului şi al receptorului de artă coregrafică în urma întîlnirii cu această trilogie? Spre conştientizarea faptului că se poate crea un spectacol coregrafic de calitate şi fără să fie luate în calcul interogaţiile eterne asupra corpului, mişcării, nonmişcării, care, în ultima vreme, s-au transformat în obiectul redundant al produselor artistice de gen. Spre revizuirea rolului artiştilor care colaborează cu coregrafii, pînă la transformarea lor în actori activi implicaţi în elaborarea creaţiei. Spre o nouă înţelegere a publicului ca factor dinamic, prin simpla lui prezenţă, în configurarea partiturii ce stă la baza lumii din scenă.
Jonathan Burrows s-a născut în 1960. A debutat ca solist la Royal Ballet din Londra, dar în 1988 şi-a fondat propria companie, Jonathan Burrows Group. Grupul a căpătat o reputaţie internaţională cu piese ca Stoics (1991), The Stop Quartet (1996) sau Things I Don\'t Know (1997). În 2001, a creat Weak Dance Strong Questions, o colaborare cu regizorul de teatru olandez Jan Ritsema, iar din 2002 colaborează cu muzicianul Matteo Fargion. În 1996, Sylvie Guillem a dansat pe o coregrafie a sa în filmul lui Adam Robert, Blue Yellow, iar în 1997 a fost invitat să lucreze la Ballet Frankfurt al lui William Forsythe. În 2008, a fost regizor asociat al spectacolului lui Peter Handke, The Hour We Knew Nothing of Each Other, de la National Theatre din Londra.
E profesor invitat la P.A.R.T.S, şcoala din Bruxelles a Annei Teresa De Keersmaeker şi la Royal Holloway, University of London.
Matteo Fargion s-a născut la Milano (Italia) în 1961. A studiat compoziţia cu Kevin Volans, la Universitatea din Natal, Africa de Sud, iar apoi cu Howard Skempton, la Londra. L-a cunoscut pe Burrows în 1988, şi de atunci a scris muzica pentru multe dintre piesele lui, printre care Stoics, The Stop Quartet, Things I Don\'t Know (în care a şi jucat). A compus şi muzică pentru teatru, inclusiv un oratoriu - Das Kontingent - comisionat de Schaubühne Berlin şi TAT Frankfurt, o operă de cameră - Le Bellezze d\'Hortensia - la Theaterhaus din Stuttgart şi muzică ocazională pentru multe producţii ale Residenz Theater München.
În 2004, a scris muzica pentru multipremiatul spectacol al lui Thomas Ostermeier, Fata de pe canapea de Jon Fosse. Ţine cursuri de compoziţie la P.A.R.T.S., şcoala din Bruxelles a Annei Teresa De Keersmaeker.
Both Sitting Duet/The Quiet Dance/
Speaking Dance
Cu şi de: Jonathan Burrows şi Matteo Fargion
Produs de: Kaaitheater Brussels, Dance Umbrella London, NOTT Dance Festival, Anglia, Joint Adventures München,
Dance 4, The Arts Council of England, PARTS/Rosas, Laban Londra şi Jonathan Burrows Group.
"A fost cu siguranţă una dintre cele mai distractive şi ingenioase piese de dans pe care le-am văzut la New York în ultimii ani." (The New York Times)
"Unul dintre cele mai încîntătoare lucruri pe care le-am văzut vreodată." (The Daily Telegraph, Londra)
Descarcă caietul de prezentare eXplore dance festival 2009 aici.
eXplore dance festival 2009
Galerie foto