Exerciţiu de gîndire - Jonathan Burrows la eXplore dance festival, 2009

In Einstein ever pondered on dance, the dance in question would have looked something like the work of Jonathan Burrows. (The Guardian)

În foaier, în aşteptarea celui de-a doilea performance al serii. Remarc doi tipi foarte serioşi, cam de vreo 35-40 de ani, cu o mimică interesantă. Sunt foarte retraşi, tăcuţi, în aparenţă dezinteresaţi. Sunt genul ăla de indivizi greu accesibili pe care nu ştii cum şi de unde să-i apuci, genul care anulează din start orice convenţionalism şi formalism ieftin. Privesc atent şi mi se pare că seamănă infinit de bine unul cu celălalt. Poate că sunt fraţi. Dar nu. Mai tîrziu aveam să-mi dau seama că sunt un fel de suflete pereche. Da, se poate şi aşa, pe alt plan al realităţii subconştiente şi la alt nivel, unul superior.

Aceşti Stan Laurel şi Oliver Hardy ai scenei dansului contemporan, adică Jonathan Burrows şi Matteo Fargion, pentru că despre ei este vorba, şi-au început trilogia coregrafică în cadrul festivalului internaţional de dans contemporan, eXplore dance festival, joi, 15 noiembrie 2009, la Centrul Naţional al Dansului cu piesa Both Sitting Duet, continuînd-o vineri, 16 octombrie 2009, la Teatrul Bulandra cu The Quiet Dance şi cu The Speaking Dance.

Colaborarea dintre coregraful Jonathan Burrows şi compozitorul Matteo Fargion a dus la crearea unei trilogii care în ultimii ani a devenit coregrafia britanică cea mai menţionată pe plan internaţional. Partea de început creată în 2002, Both Sitting Duet, a fost urmată în 2005 de The Quiet Dance şi în 2006 de The Speaking Dance. Începînd cu 2002 cei doi artişti au avut 170 de reprezentaţii în 37 de ţări, iar în 2004 au cîştigat New York Dance and Performance Bessie Award. Această creaţie este o investigare subtilă a modului în care este percepută relaţia dintre dans şi muzică, dar şi a graniţelor fragile şi flexibile dintre cele două lumi. Este o meditaţie formală, dar plină de umor asupra naturii comunicării şi a relaţiei, pe de o parte dintre cei doi, pe de altă parte a celor doi artişti cu publicul luat ca întreg precum şi cu publicul luat ca individ separat.

În Both Sitting Duet dansul îi are în prim-plan pe cei doi stînd pe scaun, făcînd un fel de joc al degetelor şi al mîinilor. Misterul ce reiese în urma acestei prezentări neconvenţionale s-a mai clarificat cît de cît abia la sfîrşit cînd ne-au lăsat la vedere caietele pe care le-au avut în faţă în timpul spectacolului - fragmentele, adică delimitările ca nişte subscene, erau denumite laconic (ex. Shoulders, Arms) şi sub fiecare denumire exista dansul în sine descris prin note muzicale care aduceau ca reprezentare grafică cu determinanţii din matematica din liceu. Ce am văzut acolo semăna cu un fel de partitură a unui dirijor sau ceva de genul, transpusă în paranteze şi acolade. Am făcut o retrospectivă şi mi-am regîndit principiile pe care le lăsam să mă ghideze în aşteptările pe care le aveam de la un spectacol de dans contemporan. Adică, pe bune, toate bîţîielile alea pe scaun şi toate gesticulaţiile erau compuse, studiate, calculate aproape şi tot timpul nu făceau decît să urmeze un parcurs logic şi raţional!

De la Both Sitting Duet se trece la următoarele două, The Quiet Dance şi The Speaking Dance, aproape imperceptibil. Am perceput cele trei piese ca o evoluţie, ca un tot care, paradoxal, se întregeşte nelimitat şi nedeterminat, care se încheagă, se aprinde şi se reaprinde cu pasiune. E ca şi cum din aproape nimic, din minusculul ce se vede, sau nu prea, se poate mereu crea ceva, se poate comunica (sentimente, trăiri). Evoluţie către crearea cuvîntului. Evoluţie către exprimare, către formare şi devenire.

La început, în Both Sitting Duet, muzica este exprimată prin gesturi, e încă într-o fază prenatală a dansului în care se autoexaminează, îşi face curaj să se producă. Apoi vine The Quiet Dance cînd începe să capete contur prin mişcare, prin corpul ce se plimbă de colo-colo, nu aiurea, ci bine poziţionat, fiecare reflex fiind studiat prin tempouri, pauze muzicale, tonuri şi prin cîteva cuvinte monosilabice. Iar în The Speaking Dance trezirea este aproape totală, bucuria este mare pentru că se ajunge la o exprimare atît verbală, cît şi căntată, susţinute printr-un dans mai detaliat al muzicii care izvorăşte din orice gest, orice privire, orice zîmbet.

Totul mi s-a părut de o rigurozitate aproape matematică. Şi chiar pe parcursul performance-urilor îmi tot venea în minte o remarcă referitoare la muzica clasică, sau muzica complexă în general, şi anume că în plan subtil există o foarte intimă şi solidă legătură între muzică şi matematică. Notele muzicale se pot determina şi calcula, iar rezolvarea sau propunerea unei ecuaţii matematice corespunde cu crearea unei frînturi de melodie, cu emiterea unor sunete care sunt capabile să formeze o melodie. Şi ce e mai revigorant e că această legătura subtilă am resimţit-o cu atîta căldură şi dăruire din partea celor doi artişti britanici!

Aş putea să încadrez ce au făcut ei într-un fel de muzică a sferelor. Este undeva nescris, nedescris, printre noi şi deasupra noastră şi ei simt asta şi, culmea!, chiar reuşesc să o transmită. Armonia, se ştie din antichitate, este o stare premergătoare frumuseţii. Un întreg este frumos dacă toate componentele sale sunt în armonie, iar Jonathan Burrows şi Matteo Fargion sunt nişte indivizi plini de armonie interioară.

La asta au contribuit şi relaxarea, concentrarea maximă, cei cîţiva ani de muncă şi de experienţă, ironia fină şi un pic mai multă inteligenţă. M-am tot surprins zîmbind şi uimindu-mă cînd tot prindeam cîte o privire cochetă şi ghiduşă sau vreo sprînceană ridicată ironic din partea lui Jonathan Burrows sau cînd zăream la Matteo Fargion vreun surîs în colţul gurii, plin de căldură şi complicitate. Ceea ce a ieşit este ceva care depăşeşte nivelul majorităţii spectacolelor care sunt prezentate în general pe scenă, fie că fac parte din sfera dansului sau nu.

Şi clar, publicul este unul ţintă, de nişă, spectatorul este bine creionat încă de la început şi chiar printre primele senzaţii se fac simţite nesiguranţa şi frustrarea pentru că ia ceva timp pînă a înţelege ce şi cum. Pe ansamblu, ei creează o treabă deşteaptă care dă de gîndit şi care pune mintea la contribuţie. De asta poate că spectatorii (aşa puţini cîţi au fost), obişnuiţi cu tot felul de spectacole uşoare, de duzină, nu prea au reacţionat la invitaţiile subtile ale celor doi, lăsîndu-se cam greu de urnit în acest proces.

Printre altele, i-am găsit tare simpatici. Apoi a fost şi muzica exprimată şi neexprimată. A fost şi faptul că au reuşit să dea un sens unor note muzicale pe de o parte, pe de altă parte unor cuvinte (Cross! Two, three, four). Au reuşit să facă dintr-o mişcare simplă, dintr-un cuvînt, o silabă, un sunet o poezie muzicală, o armonie, o sintagmă a sunetului şi a corpului. Acestea au fost susţinute cu seriozitate, cu ironie constructivă, cu umor de raritate fină şi de calitate superioară. Au dat sens, au comunicat, au argumentat şi au creat frumos prin armonie din ceea ce este simplu şi banal. Britanicii ăştia, fac ce fac şi tot ies(e) bine!