Cele patru puncte cardinale există şi aici: la Est şi la Vest găsim interesul părinţilor şi al copiilor pentru ca la Nord şi la Sud să stea cel al profesorilor şi sistemul de organizare al acestui învăţământ. Toate cele patru puncte sunt, momentan, aproape catastrofale.
Pe de o parte părinţii nu-şi mai educă copiii, nu îi mai îndeamnă să înveţe muzică şi dacă o fac, aleg calea diletantă a diverselor cercuri unde se predau diverse şi mai nimic în fapt. Dintre cei puţini care îşi înscriu copiii la o adevărată şcoală de muzică, majoritatea nu sunt realmente interesaţi să îşi formeze fiii prin muncă şi disciplină, simţindu-se lezaţi când profesorii ceartă sau îi vorbesc celui mic despre obligativitatea studiului. Supravegherea de acasă este aproape nulă, cerinţele de performanţă la care nu se poate ajunge decât prin muncă susţinută, par un fel de freak of nature.
La celălalt pol stau copiii, care sunt de fapt cel mai puţin vinovaţi. Cărui copil îi place să muncească? Şi o face şi de bună voie? Care copil are discernământ şi este responsabil? Deşi acum toate acestea tind să dispară într-un mare haos educaţional, copilul are structural nevoie de autoritate, disciplină, ordine, trebuie împins de la spate, dus la anumite activităţi constructive - sport, artă - care îl formează chiar dacă acestea rareori se transformă în profesie în viitor.
Într-un alt capăt stau profesorii, care, pe de o parte nu ştiu, pe de alta nu vor, într-un cuvânt nu-i interesează. Cei mai în vârstă, cu experienţa şcolii vechi şi serioase sunt daţi adesea la o parte şi nu mai au cu cine lucra, deşi ar face-o, iar cei care au cu cine lucra nu doresc să o facă. Minima rezistenţă şi aruncatul cu praf în ochi asigură traiul de zi cu zi, de ce să-ţi baţi capul mai mult? Când părinţii au bani, profesorul umflă elevul cu pompa de aer şi iluzii mincinoase, făcându-i familia să nutrească speranţele unei mari cariere, care însă din lipsă de talent şi şcoală se sparg precum un balon la prima adevărată confruntare, unde profesorul nu a putut pune un cuvânt în ajutorul preferatului său. Dar mulţi nu înţeleg nimic din eşec. Hrăniţi atâta timp cu baloane roz, pun nereuşita pe seama nedreptăţilor, care de fapt sunt precum aerul în muzică, la îndemână pentru a fi folosite la nevoie.
Capul însă este sistemul, care pare a fi făcut în aşa fel încât să distrugă şi puţinul rămas. În urmă cu zeci de ani, şcoala românească muzicală era puternică şi apreciată peste tot în lume, iar sistemul de educaţie se ocupa ca lucrurile să rămână aşa. Şcoala era serioasă, la fel şi profesorii. Şi oriunde mergeau, românii aveau rezultate de vârf. Dacă oribila plagă comunistă a avut ceva bun, atunci acest tip de organizare a fost acel punct bun. Existau Bursele Enescu, existau cantonamente cu soliştii pentru pregătirea marilor concursuri, specializări la marea şcoală rusă, concertele care se organizau aveau deschidere către marele public fiind transmise la radio şi televiziune. Praful s-a ales de toate acestea. Debandada din minister se duce până în săliţele de cursuri. Orele de studiu s-au micşorat şi ca frecvenţă săptămânală şi ca număr de minute, anii de studiu s-au diminuat, cerinţele de repertoriu au scăzut caraghios de mult. Aici s-a ajuns. Rezultatul? Ediţia 2009 a Concursului Enescu a fost prima în care nici un român nu a trecut în etapele superioare nici la vioară, nici la pian.
Era previzibil că se va ajunge aici, dar ruşinos că s-a întâmplat. Este puţin probabil că ceva se va schimba. Din păcate, ajung să predea oameni din ce în ce mai puţin pregătiţi profesional, care au pe mână din ce în ce mai puţini elevi, care la rândul lor sunt nesupravegheaţi acasă şi nu li se cere să studieze.
Trec prin oraş şi văd afişe dreptunghiulare negre pe care scrie cu litere de tipar groase şi albe: 1989-2009 Degeaba. Ei bine, nu chiar degeaba. Aceşti 20 de ani au reuşit să distrugă învăţământul muzical românesc!