Despre creaţia sa, Eleonore Didier mărturiseşte: "Corpul este imaginat în anumite ipostaze, spaţiul este organizat în planuri, iar ceea ce naşte dansul în această piesă este mişcarea inerentă imaginii. Poate că dansul este ceea ce am lăsat în urmă, fiind, în acelaşi timp ţinta spre care mă îndrept. Dar, ca întotdeauna, mă interesează, în mod deosebit, emoţiile. Pentru mine, ele sînt un alt mod de a spune istorii".
La nivel vizual, spectacolul poartă o amprentă suprarealistă. Două planuri perpendiculare, albe, care conţin la început un corp de femeie care investighează modalităţi de raportare la acest spaţiu ce pare suspendat în abis. Căutarea ei, la început doar la nivelul solului, este o cercetare a verticalităţii. Ulterior, corpul gol al femeii continuă investigaţia, intră şi iese din spaţiu, iar dezbrăcarea de veştminte poate fi "citită" ca o dezbrăcare de formă.
Accentul cade, întotdeauna, pe elementul vizual, a cărui finalitate este fixarea privirii într-o modalitate de expresie constituind punctul de start pentru o nouă formă a căutării.
Odată cu apariţia în scenă a unui decor, reprezentat de o masă şi două scaune, şi inserarea în acest spaţiu a unui bărbat care, de-a lungul a jumătate din spectacol, va sta cu spatele la public, transformă structura de pînă acum a spectacolului. Pînă la această modificare, căutarea femeii fusese, aparent, fără obiect, sau, mai bine zis, în-sine, o căutare ce părea emanată de o autosuficienţă a propriului corp, nefăcînd altceva decît să ne arate un experiment direcţionat către propria singurătate.
Semnificativă este aşezarea hainelor femeii pe scaunul gol. Acest gest are valoarea instituirii unei forme goale, inserarea în spaţiu a unei inerţii a gestului lăsat în urmă.
Căutarea de dinainte de intrarea în scenă a bărbatului poate avea valoarea unui prolog, ce anunţă accentuarea sentimentului singurătăţii odată cu apariţia unui nou personaj. Dacă în prima jumătate a spectacolului accentul cade pe raportul corpului cu spaţiul şi pe relaţia femeii cu ea însăşi, a doua parte se concentrează pe accentuarea singurătăţii în circumstanţa relaţionării cu un personaj masculin. Nemişcarea bărbatului în contextul celor două planuri perpendiculare are funcţia de a deplasa privirea spectatorului către noile modalităţi de căutare a unei porţi de comunicare, către transformarea mesei într-o replică a spaţiului alb, ce conţine acest mic univers a solitudinii. Chiar şi atingerea dintre ce doi nu face altceva decît să accentueze imposibilitatea accesului la celălalt. Modul în care ea alege să-l atingă sugerează transformarea lui într-un obiect din decorul spectacolului.
Finalul este încununarea acestui exerciţiu al singurătăţii: cei doi stau nemişcaţi, unul lîngă altul, după care ea începe să reinvestigheze spaţiul cu un limbaj corporal identic cu cel de la începutul spectacolului. El revine la locul lui, în poziţia în care a stat jumătate din spectacol. Ea iese din scenă, iar lumina cade acum, din ce în ce mai slab, doar pe bărbatul rămas singur în scenă, inserat în spaţiul alb, suspendat în întuneric.
Aşadar, am văzut două exerciţii de singurătate: singurătatea corpului într-un context în care mişcarea de tip tradiţional nu mai funcţiona, în care orizontalitatea şi verticalitatea nu mai sînt asumate de la sine, ca două coordonate care ne organizează lumea, ci sînt înţelese ca două direcţii trebuind a fi cucerite, după ce haina vechii condiţii este lăsată în urmă, iar limbajul corporal este supus unei critici aplicate. Al doilea exerciţiu al singurătăţii vorbeşte despre dificultatea accesului la celălalt în condiţiile în care numai unul dintre membrii cuplului şi-a regîndit condiţia. Afirmaţia lui Ludwig Wittgenstein, "Limitele lumii mele sînt limitele limbajului meu", se potriveşte perfect acestei părţi a spectacolului. Nu e vorba despre limite ale exprimării prin cuvinte, ci despre limite ale propriei modalităţi corporale de expresie, care, pînă la urmă, introduce modificări de natură ontologică în lumile celor două personaje.
Singurătatea este, aşadar, concretizarea unei imposibilităţi de armonizare a unor limbaje, de fapt, de imposibilitate de a reconcilia lumi cu structuri de limbaj diferite. Neutralitatea spaţiului care-i conţine pe amîndoi nu face altceva decît să evidenţieze cu mai multă claritate imposibilitatea accesului la celălalt, pe care-l caută femeia. Ea a ales să se integreze unei structuri de limbaj corporal generînd o lume la care personajul masculin rămîne indiferent, pentru simplul motiv că nu are acces la ea. El pur şi simplu nu vede această lume, nici măcar atunci cînd e atins de ea, pentru că, din punct de vedere formal şi substanţial, lumea îi este iremediabil străină.
La final, în scenă rămîne doar cel care nu şi-a schimbat structura de limbaj a lumii. Poate că acest lucru ar trebui să ne spună ceva. Poate că fiecare dintre noi a stat impasibil, cu spatele întors spre lume, pe un scaun comod, de unde nu se aude limbajul cuiva care încearcă să ajungă la noi.
Solides, Lisboa este, în primul rînd, un spectacol care cere deschidere către un nou mod de raportare la lume, prin renunţarea la vechea formă de expresie a convenţiei, ce nu face altceva decît să accentueze solitudinea de esenţă a lumii contemporane. În al doilea rînd, ne punctează cauzele crizelor de comunicare între oamenii care aleg să populeze acelaşi tip de spaţiu fără a-şi armoniza însă limbajele, ceea ce, într-un final, poate avea două consecinţe: dispariţia din spaţiul respectiv sau transformarea într-un simplu obiect al celui care îl populează.
Eléonore Didier a studiat dansul contemporan, dansul clasic şi butôh la Paris. În 1999, s-a mutat în Portugalia unde a început să-şi dezvolte propriile creaţii, produse şi realizate la Centro Cultural de Belem în Lisabona (2004). Din 2005, Eléonore a revenit la Paris, iar în noiembrie 2006 a realizat proiectul impostures la CNDC d'Angers. În 2007, a beneficiat de o rezidenţă la Point Ephémère (Paris), unde a creat spectacolul Paris, Possible, cu durata de 100 de minute (spectacolul s-a desfăşurat din luna ianuarie pînă în luna iulie, o dată pe săptămînă, pentru un singur spectator). Din septembrie 2007, este artist în rezidenţă la Mains d'Oeuvres, unde în martie 2008 a prezentat noua variantă a Solides, Lisboa, precum şi avanpremiera soloului Laisservenir (realizat în mai 2008, la Porto).
Solides, Lisboa
Concept, lumină şi costume: Eléonore Didier
Cu: Eléonore Didier
Cu participarea/silueta unui bărbat
Sunet: Nanu - Mola Dudle
Coproducţie: Centro Cultural de Belem (Lisabona), cu sprijinul Mains d'Oeuvres, Point Ephémère
"Eléonore Didier e cea mai îndrăzneaţă şi existenţială dansatoare pe care am văzut-o în ultima vreme." (unsoirouunautre.hautetfort.com)
"Gîndirea este exact unul dintre elementele pe care Didier vrea să le interogheze în această piesă. O gîndire pe care ea o defineşte drept o sculptură pre-dată." (Lucinda Canelas, Publico)
"În timp ce lucram la piesă, ceea ce mă interesa erau cîteva aspecte, fiecare - prezentat ca unul dintre niveluri în acest solo. Corpul performerului e, înainte de toate, cel al femeii, apoi cel al dansatoarei. Piesa vorbeşte despre un colaps şi merge spre nuditate, către ultimul înveliş posibil al trupului, suprafaţa lui, acea dimensiune în care corpul există la momentul începutului şi al sfîrşitului, al naşterii şi al morţii." (Eléonore Didier)
It's In The Air (2008) de Jefta van Dinther şi Mette Ingvartsen
Coregrafie şi interpretare:
Jefta van Dinther şi Mette Ingvartsen
Light design şi decor: Minna Tiikkainen
Sound design: Peter Lenaerts
Dramaturgia: Bojana Cvejic
Coproducţie: PACT Zollverein (Essen), Hebbel am Ufer (Berlin), Kaaitheater
Bruxelles)
Finanţat de: Haupstadtkulturfonds
(Berlin) şi Kunstradet, Danish Arts Council (Danemarca)
Cu susţinerea: Eurotramp (Germania), Les Brigittines (Bruxelles),
Charleroi/Danses, Centre Chorégraphique de la Communauté Française de Belgique (Bruxelles), Ballhaus Naunynstrasse
(Berlin) şi sommer.bar 2007, un proiect Tanz im August (Berlin)
Produs de Mette Ingvartsen/Great Investment şi Jefta van Dinther/Sure Basic
Sîntem mereu bîntuiţi de problema reinventării corpului, a ceea ce poate sau e el în stare să facă. În It's In The Air, Ingvartsen şi van Dinther pun următoarea întrebare: cum putem percepe corpul ca fiind corp, ca o serie de calităţi expresive generate prin mişcare? It's In The Air descompune corpul pînă la punctul zero dintre uman-cultural şi natural-fizic, între voinţă, efort şi dorinţă, legile şi condiţiile mecanice.
Un corp feminin şi unul masculin se transformă organic în corpuri-maşini, dar împotriva naturii ca obişnuinţă. Sar, se leagănă, ţopăie, se dau peste cap, alunecă, levitează, reverberează, tremură, explodează... Corpuri care sfidează legile mişcării şi ale nemişcării, bucuria muşchilor puşi în mişcare, multiplele nuanţe ale ritmului, densităţii, texturii, tactilitatea mişcării, printr-o virtuozitate care emană pură încîntare.
Jefta van Dinther e coregraf şi dansator; trăieşte la Amsterdam şi Berlin. În 2003, a absolvit Amsterdam School of the Arts, MTD. A lucrat ca dansator cu o seamă de coregrafi, cel mai recent - cu Ivana Müller şi Mette Ingvartsen. Împreună cu Mette Ingvartsen, a creat performance-ul It's In The Air şi a colaborat cu Bojana Cvejic, Mette Ingvartsen, Sandra Iche şi Jan Ritsema (COCOs) la performance-ul Breeding, Brains and Beauty. Cea mai recentă piesă a sa, The Way Things Go, a avut premiera în februarie 2009; în prezent, lucrează la un nou spectacol cu Frédéric Gies şi DD Dorvillier.
Mette Ingvartsen e o coregrafă şi dansatoare daneză. A studiat la Amsterdam şi Bruxelles, unde în 2004 a absolvit şcoala Annei Teresa De Keersmacker, P.A.R.T.S. Din 2002, a creat mai multe lucrări de performance, printre care Manual Focus, 50/50, to come şi Why We Love Action. Cea mai recentă piesă a sa este It's In The Air (2008), în colaborare cu Jefta van Dinther, şi proiectul YouTube, Where is my privacy (2008/2009). Lucrează în prezent la Giant City, care va avea premiera în octombrie 2009, la steirischer herbst din Graz. Pe lîngă piesele sale, Ingvartsen e implicată în proiecte de cercetare şi chestionare a modurilor de producţie în artele spectacolului. Din 2005, lucrează la everybodys, un proiect colectiv bazat pe strategii open source, cu scopul de a produce instrumente şi jocuri ce pot fi utilizate de oricine în dezvoltarea artistică.
Face parte din grupul COCO's, care a prezentat recent Breeding, Brains and Beauty şi a colaborat cu Jan Ritsema şi Bojana Cvejic la mai multe spectacole de teatru.
"Daneza Mette Ingvartsen [...] e la curent cu teoria şi filozofia postmodernă. Ingvartsen e, mai mult decît atît, dotată cu un acut simţ al ironiei. [...] Rezultatul investigaţiei lor poate fi acum văzut pe scenă şi capătă forma a două imense trambuline.
Mai bine de 50 de minute, cei doi dansatori sar, ţopăie şi se leagănă vesel pe saltelele elastice. În sfîrşit, faptul că spectatorii nu sînt lăsaţi decît să se uite e, cumva, o cruzime. [...] It's In The Air e un concert în mişcare, un număr de circ, o reflecţie asupra dansului, un joc de copii, o manifestare de înţelepciune existenţială... E uimitor să vezi cîte sensuri pot fi extrase dintr-o construcţie aşa de simplă - doi oameni sărind pe o trambulină şi luîndu-şi zborul, atît fizic, cît şi intelectual." (Nicole Strecker, ballettanz, august/septembrie 2008)
Descarcă caietul de prezentare eXplore dance festival 2009 aici.
eXplore dance festival 2009
Galerie foto