Paradoxul întîlnirii cu sine - eXplore dance festival, 2009

Prin spectacolul This is a picture of a person I don't know, Pere Faura ne propune un solo multidisciplinar în care totul gravitează în jurul conceptului de singurătate şi nostalgie alimentată de dorinţa de acces la sine, în mod paradoxal bruiată de teama întîlnirii cu eul. Nostalgia şi reversul ei, energia debordantă a omului care încearcă să-şi reconfigureze piesele dintr-un puzzle al propriei fiinţe sînt două modalităţi de evadare din singurătate. Încercînd să descopere noi spaţii între teatru şi cinema, între imagine înregistrată şi imagine live, între realitate şi ficţiune, This is a picture of a person I don't know propune o traversare emoţională prin amintire şi nostalgie, într-un mod comic, dar şi poetic, complex, transparent, personal, dar şi accesibil.

Dansul este ales ca o cale a evadării. Pere Faura este, fără îndoială, un dansator foarte bun, care ne arată că poate dansa absolut orice. Dar scopul său ultim nu este acela de a demonstra publicului ce calităţi deţine, ci de a transmite o morală subtilă: singurătatea este, în primul rînd, efectul fugii de autenticitate, a temerii omului de a se întîlni cu sine însuşi. Călătoria spre sine este prelungită de imitarea altor identităţi, de rătăcirea printre imagini din filme celebre, de oglindirea în chipul altora.

Prin mixajul dintre materiale muzicale video preexistente şi filmări efectuate cu o minicameră video, This is a picture of a person I don't know propune o structură complexă a acestui lung drum spre sine, drum de-a lungul căruia timpul şi memoria personajului tind să devină coordonate ale biografiei spectatorilor. Astfel, publicul este "provocat" să călătorească prin istoria proprie, dar şi prin cea a personajului. Soloul lui Pere Faura are funcţia unei oglinzi care ne aşază în faţă cauzele întîrzierii întîlnirii cu noi înşine. Drumul spre sine este compus din recuperarea pieselor din puzzle.

Tot în cadrul festivalului eXplore Dance a mai fost invitat un spectacol a cărui temă centrală, dar neexplicită este singurătatea. Este vorba despre Solides, Lisboa, creaţia lui Eléonore Didier. Dacă, în spectacolul coregrafei franceze, singurătatea era generată de imposibilitatea comunicării între lumi cu limbaje diferite, în cazul soloului lui Pere Faura lururile sînt complet diferite: lumile greu de conciliat nu sînt exterioare, nu e vorba de imposibilitatea comunicării între indivizi, ci de cea între zone ale aceleiaşi identităţi. Comunicarea cu exteriorul este mult mai uşor de realizat decît comunicarea cu sine. Un adevărat paroxism al extrovertirii ajunge să dea seama de blocajul accesului la sine, care se petrece concomitent cu accesul din ce în ce mai direct la cei aflaţi în faţa personajului. Comunicarea cu cei din faţa sa e posibilă pentru că, în esenţă, este vorba de acelaşi lucru: singurătatea generată de rătăcirea printre imagini, printre discursuri împrumutate, printre modalităţi de a fugi de întîlnirea cu sine.

Portretul necunoscutului este portretul propriului eu, distorsionat de repetatele întîzieri ale ajungerii la sine. Iată o temă importantă de reflecţie: cît de mult cunoaştem portretul pe care-l trasăm cu fiecare parte străbătută a drumului nostru către noi înşine? De ce oare ne sînt mai familiare imagini din lumea de celuloid decît ipostazele propriei existenţe? Oare întîlnirea cu sine reprezintă şi identificarea omului cu propriul eu? Acestea sînt interogaţiile generate de soloul lui Pere Faura, interogaţii care ne privesc pe noi toţi şi care, la finele acestui spectacol, nu au cum să ne ocolească.


This is a picture of a person I don't know
Concept şi direcţie artistică: Pere Faura
Interpret: Pere Faura
Video: Adnan Hasovic
Muzica: Ivo Bol
Lumini: Ellen Knops
Producător: theaterschool, Amsterdam
Premieră: Voorjaarsontwaken Festival, Den Haag, aprilie 2006

Născut la Barcelona în 1980, Pere Faura a studiat, iniţial, muzică (flaut şi canto), mai bine de zece ani, la şcoala Diaula şi la Conservatorul din Barcelona. Timp de doi ani a studiat teatru, apoi media şi comunicare la Universitat Autònoma de Barcelona, unde a absolvit şi un masterat în Cultura păcii şi Negocierea conflictelor. În 2002 s-a mutat la Amsterdam, unde a absolvit Coregrafie, în 2006, în cadrul School for New Dance Development.

Ca dansator, Pere Faura a lucrat cu Jerôme Bel (The Show Must Go On), Ivana Müller (While We Were Holding It Together), Carolien Hermans (Do you want to dance with me?, The sceptic, Body In Bits And Pieces), Krystine Andersen (WEGO). În calitate de coregraf, a început să-şi prezinte propriile lucrări din 2004, preocupările sale fiind legate de relaţia dintre dans şi video. Piesa cu care şi-a încheiat studiile, This is a picture of a person I don't know (2006), a cîştigat premiul de coregrafie la Festivalul ITS, fiind prezentată în diferite spaţii din întreaga Europă. În 2007, Pere Faura a devenit coregraf rezident la Gasthuis Theater din Amsterdam, unde a creat scurtmetrajul Watching you şi soloul Discopolis. Ultima sa creaţie este un proiect de grup, Do you have a cigarette? and other ways of approaching, o coproducţie între Frascati Theater (Amsterdam), La Caldera (Barcelona), Operaestate Festival (Bassano del Grappa) şi Springdance Festival (Utrecht), cu premiera în decembrie 2008.

Do you want subtitles with my movement?
Proiect de dans pentru trei interpreţi
Coregrafie/Concept: Anna MacRae
Cu: Min Kyoung Lee, Raul Maia, Anna MacRae
Sunet: Wolfgang Fuchs
Lumini: Martin Beeretz
Decor/Costume/Video: Anna MacRae, Simon Kürmayr
Produs de: shock body/Anna MacRae
Cu sprijinul: Municipalitatea Viena & Austrian Federal Chancellery
Coprodus de ArtLink (Bucureşti), pact Zollverein (Essen)

Anna MacRae s-a născut în 1977 la Auckland, în Noua Zeelandă. E licenţiată în Dans contemporan şi Coregrafie; a fost membră fondatoare a grupului Curve, alcătuit în exclusivitate din artiste femei, în cadrul căruia a creat piesa Mysteriously Yours (1997) şi a dansat în Five Girls Called Doris (2000). Anna MacRae a lucrat cu reputaţi coregrafi neozeelandezi, ca Shona McCullagh, Michael Parmenter şi Douglas Wright.

După ce a primit, în 2001, o bursă danceWeb, a participat, la Viena, la Festivalul ImpulsTanz şi a devenit membră a companiei Willi Dorner, pentru care a dansat în producţiile threeseconds (2001), not at all (2002), no credits (2003), "[...]" (2003) şi Hängende Gärten (2004), în turnee în Europa, America de Nord şi de Sud, Africa de Sud, China.

Din 2005, Anna MacRae a început să lucreze pentru compania lui Meg Stuart, Damaged Goods, în Replacement (2006, Volksbühne Berlin) şi It's not funny, (Salzburger Festspiele 2006), pentru care a fost şi asistent de coregrafie. Din 2007 lucrează şi cu Boris Charmatz, participînd la turnee internaţionale cu piesele de repertoriu Quintet Cercle şi Aatt enen tionen.

"Dacă dansul ar putea fi un limbaj - un sistem de simboluri comunicaţionale vizuale, auditive şi tactile, cu reguli de manipulare a lor -, atunci mişcarea ar putea fi tradusă şi ar putea chiar căpăta dialecte?

Acest performance investighează mişcări conţinînd coduri şi semne, ce au anumite reguli după care sînt înţelese. Începem cu derivaţii şi translaţii verbale ale unor mişcări comunicative istorice: baletul, artele marţiale, dansurile folclorice asiatice şi europene. Apoi transferăm aceste limbaje ale mişcării şi translaţiile lor în contextul şi conform regulilor actuale ale dansului din jurul nostru. Cum e interpretat acest vocabular tradiţional într-un context nou şi ce sensuri noi se creează? Avem forme contemporane echivalente acestor limbaje preexistente ale mişcării şi putem numi aceste forme ca fiind dialecte ale dansului? Putem noi produce un dans popular contemporan? Ce-ar fi astăzi, pentru noi, un război, a face curte, un ritual, un dans ritmat? Ce mişcări anume comunică un sens? [...]

Acest trio e o alternanţă între text şi mişcare. Folosim textul fie ca să manipulăm sensul acţiunii, fie ca să aducem o explicaţie. Pe lîngă faptul că au învăţat derivaţia mişcării, interpreţii au învăţat derivaţia zicalelor sau a idiomurilor. Fraze pe care le folosim în viaţa de zi cu zi, dar a căror origine e, de multe ori, uitată, iar cuvintele îşi pierd contextul. De pildă, în a da colţul, un ascultător care cunoaşte doar sensul lui a da şi al colţului n-ar fi capabil să deducă sensul actual al expresiei, care e a muri. O acţiune individuală ar putea fi echivalentul unui cuvînt (cu un singur înţeles), totuşi, aceste coduri unice şi-ar putea schimba sensul odată ce devin o serie de mişcări. Împreună, ele ar putea produce un lanţ de evenimente şi ar putea da un sens/o emoţie/o dinamică (simbolizare, metafore) mult mai adînci." (Ana MacRae, ianuarie 2009)