Arta dansului este iubită de exact atîţia oameni cît este nevoie

than Burrows este unul dintre cei mai importanţi coregrafi britanici ai momentului. În cadrul eXplore dance festival, Jonathan Burrows este invitat cu o trilogie - Both Sitting Duet, The Quiet Dance, Speaking Dance -, rezultat al colaborării sale cu muzicianul Matteo Fargion. Jonathan Burrows a ales să creeze cu preponderenţă în mediul coregrafic din Bruxelles, unde există o mare deschidere pentru formele coregrafice experimentale, dar creaţia sa este cunoscută în întreaga lume. Jonathan Burrows ne vorbeşte despre personalităţile care i-au marcat traseul artistic, despre colaborarea cu Matteo Fargion, despre esenţa artei coregrafice şi nu numai.

Gina Şerbănescu: Cum v-aţi început cariera? Cum aţi ştiut că trebuie să urmaţi acest drum?
Jonathan Burrows: La începuturile carierei mele, am fost dansator în Londra, la Royal Ballet, dar, în acelaşi timp, lucram cu o coregrafă extrem de respectată în mediul artistic britanic: Rosemary Butcher, care făcea coregrafie de tip experimental. Pe vremea cînd eram student la şcoala de balet, am lucrat ca voluntar într-un teatru numit Riverside Studios, unde am putut să-i văd dansînd pe cei care sînt pionierii fenomenului Judson Church: Steve Paxton, Lisa Nelson, Trisha Brown, Lucinda Childs, Douglas Dunn, David Gordon şi mulţi alţii. Ei sînt cei care au exercitat cea mai mare influenţă asupra mea. Şi pe cît de mult îmi plăcea să dansez în costumul de balet, pe atît de mare a fost revelaţia de a-i vedea pe aceşti artişti intrînd pe scenă cu propriile lor haine, costumaţi cu propriile lor corpuri...

Mărturisesc că au trecut mulţi ani pînă cînd am ajuns să lucrez aşa cum îmi doream, iar în cele din urmă a trebuit să părăsesc lumea baletului clasic pentru a-mi găsi realmente propriul drum. Şi asta nu pentru că nu îmi plăcea baletul, dimpotrivă... Dar ştiam că am nevoie de cu totul altceva.

G.Ş.: I-aţi menţionat deja pe dansatorii importanţi de la Judson Church... A mai existat cineva (fie că e vorba de un coregraf, de un dansator sau orice alt tip de artist) care să fi exercitat o influenţă majoră asupra modului în care dumneavoastră înţelegeţi arta dansului?
J.B.: Generaţia de dansatori de la Judson Church din New York este foarte importantă şi a reprezentat foarte mult pentru modul în care mi-am dezvoltat percepţia asupra dansului, dar trebuie să vă spun că o mare importanţă pentru mine o au artiştii din afara lumii dansului, şi mă refer în special la compozitorul Kevin Volans, cu care eu şi Matteo Fargion am studiat arta compoziţiei.

G.Ş.: Aţi călătorit în toată lumea cu spectacolele dumneavoastră, aţi făcut turnee în foarte multe ţări. Cum vă raportaţi la publicul dumneavoastră şi care este locul în care v-aţi întîlnit spectatorii preferaţi?
J.B.: Împreună cu Matteo, am dezvoltat o filozofie conform căreia nici un spectacol nu este cu nimic mai important decît cele anterioare. Este, desigur, un truc care ne ajută să ne relaxăm atunci cînd simţim o anumită nervozitate şi care ne permite să ne bucurăm de orice situaţie, indiferent cît de importantă sau nesemnificativă ar fi ea.

Spectacolele noastre sînt construite într-un mod oarecum formal, folosim partituri care fac spectacolul să funcţioneze ca o creaţie muzicală. Oricum, această formalitate e tot timpul subminată şi erodată de o permanentă încercare de a rămîne deschişi unui dialog cu publicul. Spectatorii ne permit fie să conducem spectacolul către o zonă a umorului, a energiei şi mişcării, fie să tăcem şi să ascultăm. Am observat un lucru interesant: modul în care îi facem pe oameni să rîdă se schimbă radical de la un spaţiu cultural la altul. În Norvegia, de exemplu, spectatorii se distrează şi le place foarte tare atunci cînd executăm mişcări de schi. Au leşinat de rîs, efectiv. Nu ne dăduserăm seama că aceste mişcări erau de schi pînă cînd publicul norvegian nu a reacţionat la modul în care a făcut-o. Acum, de fiecare dată cînd interpretez acea parte din spectacol, mă gîndesc, inevitabil, la norvegieni.

G.Ş.: Cum ne-aţi descrie colaborarea cu Matteo Fargion şi naşterea trilogiei pe care o prezentaţi publicului românesc?
J.B.: Matteo şi cu mine colaborăm de mai bine de douăzeci de ani. El a început să lucreze pentru mine, să scrie muzică pentru creaţiile mele, dar m-a "păcălit" cumva şi l-am adus pe scenă, de unde nu a mai plecat. Trilogia a crescut din preocupări mai vechi legate de structuri muzicale şi de modalităţi diverse de interpretare. Lucrăm adesea cu partituri scrise, dar şi cu principii legate de relaţia cu publicul. De exemplu: "Modul în care stau spectatorii este modul în care noi înşine trebuie să stăm", "Trebuie să ne comportăm exact aşa cum simţim" sau "Nu există erori". Acestea sînt, de fapt, modalităţi de negociere a unor paradoxuri permanente ale artei interpretării şi ne ajută să înţelegem că nu trebuie să picăm în capcana dorinţei de a demonstra publicului ceva. Astfel, spectatorii ne pot vedea într-o lumină reală, ceea ce ne determină să-i vedem şi noi la fel pe ei.

G.Ş.: Locuiţi şi la Bruxelles. Care este motivaţia artistică a acestei decizii? Ce diferenţe există între contextul coregrafic britanic şi cel belgian?
J.B.: Întotdeauna am lucrat foarte mult în Belgia. Scena coregrafică de acolo e mai plină de viaţă decît la Londra, există o bucurie necondiţionată şi o dorinţă de a sprijini activitatea artistică de tip experimental. În orice caz, eu şi Matteo continuăm să lucrăm împreună şi să găsim noi strategii de colaborare. Tocmai am creat o nouă piesă, Cheap Lecture se numeşte, un spectacol în care cuvîntul rostit este integrat muzicii în contextul proiectării a 150 de imagini... A fost selectată anul acesta pentru festivalul organizat în Bruxelles de Flemish Het Theater.

G.Ş.: Există un spectacol de dans care v-a entuziasmat, astfel încît v-aţi fi dorit să-l fi coregrafiat dumneavoastră?
J.B.: Fără să fac o ierahie, mi-ar fi plăcut să coregrafiez spectacolele Beach Birds de Merce Cunningham, English Suites a lui Steve Paxton, Nom donné par l'auteur de Jérôme Bel, sau Fase de Anne Theresa de Keersmaeker. Mi-ar fi plăcut, de asemenea, să creez piesa lui Tim Etchells, de la compania Forced Entertainment, Bloody Mess şi, cine ştie, poate chiar Giselle.

G.Ş.: Ce sfat i-aţi da unui tînăr coregraf aflat la început de drum?
J.B.: Sfatul ar suna cam aşa: să nu-i crezi pe cei care spun că doar un mic număr de oameni iubesc această formă de artă, arta dansului este iubită exact de atîţia oameni cît e nevoie şi noi ştim foarte bine de ce o iubim. Şi, cu toate că, probabil, nu vei ajunge nici bogat, nici celebru dacă alegi această cale, nu trebuie să faci decît ceea ce simţi că trebuie să faci şi tot timpul să te bucuri de drumul ales.