Săptămîna trecută, pe data de 1 octombrie 2009, underground Ariel din Tîrgu Mureş a aniversat un deceniu de existenţă ca teatru semiindependent, dedicat alternativei şi experimentului teatral. A făcut-o printr-un maraton teatral de 24 de ore, ce şi-a propus să condenseze o activitate care, în planul sec al cifrelor, se traduce printr-un număr de peste 25 de spectacole, cîteva microstagiuni, serii de spectacole - lectură, publicaţii şi colocvii, participări la festivaluri naţionale şi internaţionale, nominalizări şi premii. În plan uman, el înseamnă însă să poţi încadra, între două repere temporale atît de strînse, prietenii artistice durabile, constante colaborări prestigioase, permanente planuri pe termen mediu şi lung puse întotdeauna în operă, căutări mereu înnoite ale expresiilor teatrale celor mai potrivite cu spiritul timpului şi orizontul de aşteptare al unui public deschis şi interesat de nou.
Probabil că nimic nu ar fi fost mai potrivit ca semnal de început decît producţia SSS - Social Sound System. Din două puncte de vedere. În primul rînd, pentru că premiera acesteia coincide cu data inaugurării underground precum şi a sălii anume dedicate, amenajate într-o pivniţă labirintică şi cu bolţi joase. În al doilea rînd, pentru că spectacolul semnat de Gavril Cadariu a fost gîndit asemenea unui parcurs punctat de zgomote citadine prin care publicul este antrenat să descopere nucleele cu acţiuni continue din viaţa unor oameni, parcurs ce se derulează, de asemenea, de-a lungul unei zile. Reprezentaţia a fost prilej de meditaţie asupra destinului acestui spectacol, conceput anume pentru spaţiul din underground, şi prin urmare, extrem de dificil de transferat în alte părţi. Mai mult încă, formula inedită în care este tratat teatral eseul nonverbal a surprins atît critica de specialitate, care nu a găsit reperele necesare în spectacologia românească spre a reacţiona pe măsură acestei provocări artistice incitante, cît şi directorii de festivaluri, dornici să-l primească, dar care nu au putut imagina soluţii de a-şi adapta spaţii similare.
În continuare, a fost rîndul recitativului din finalul spectacolului Jungla X de Gigi Căciuleanu. Interpretarea nuanţată a Monicăi Ristea Horga şi a lui Nicu Mihoc a încîntat încă o dată publicul cu versurile acestui autentic poem (post)dramatic datorat celebrului coregraf. De altminteri, unul dintre ele - Cu cît sîntem mai diferiţi, cu atît sîntem mai vii - a devenit motto şi pentru volumul Desprinderea de pluton. underground 1999 - 2009 al subsemnatei, ce a fost prezentat la lansare de criticul Oana Cristea Grigorescu.
A urmat apoi cel mai longeviv spectacol de animaţie dintre cele produse în underground Ariel - Steps de Horaţiu Mihaiu. Este tot un eseu teatral nonverbal, dar în care naraţiunea, povestea unui cuplu este relatată doar de picioarele celor (sic!) trei protagonişti: Alexandrina Moldovan, Andi Brânduş şi Viorel Meraru.
Dramaturgia nouă, în speţă monodrama, nu putea lipsi. Kamikaze cu Elena Purea şi Costin Gavază, spectacol reprezentativ pentru ceea ce Alina Nelega, aici în calitate de autor şi regizor, numeşte deteatralizare.
Astfel, programul aniversar a pus în evidenţă cele două direcţii majore urmate aici - promovarea textului nou de teatru şi a spectacolelor de animaţie dedicate publicului adult.
Ambele direcţii s-au găsit reunite atît în afişul evenimentului, cît şi prin atmosfera pe care gazdele au ştiut să o creeze. Nimic nu a fost rigid, convenţional, forţat, au lipsit costumele sobre şi rochiile de gală, discursurile crispate şi urările de complezenţă. Au abundat însă întîlnirile informale, discuţiile libere, evocările spontane, analizele destinse, privirile îndreptate spre viitor.
Alternativă şi experiment
Actul de naştere al underground Ariel poartă data de 1 octombrie 1999. Mileniul III bătea la uşă, iar ultimii ani ai secolului XX anunţau deja o schimbare de proporţii în imaginarul colectiv. Dezvoltarea noilor media şi a Internetului aduceau cu ele realitatea virtuală şi hiperrealul, produceau mutaţii fundamentale şi impuneau tipuri noi de comunicare.
Dramaturgul Alina Nelega şi regizorul Gavril Cadariu, fondatorii underground Ariel, resimţeau nevoia unui teatru care să răspundă acestor comandamente ale prezentului, care să permită un mod de abordare artsitic în concordanţă cu spiritul timpului. [...] Acestor considerente le răspunde înfiinţarea underground Ariel, care, de altminteri, păstrează multe din caracteristile alternativei teatrale europene, ce s-a dezvoltat în teatre mici, în spaţii neconvenţionale şi cu finanţare pe baza unor proiecte artistice, de cele mai multe ori interactive.
În cazul underground Ariel, experimentul nu ţine neapărat de o nouă estetică, ci de deschiderea spre formule teatrale inovatoare, care să pună în valoare modalităţi inedite de raportare la texte, de asemenea inedite, schimbînd maniera de interpretare a actorilor şi punînd din nou în discuţie relaţia publicului cu reprezentaţia. [...]
În fapt, directorul Gavril Cadariu [...] a creat un cadru în care să se poată exprima libertatea de opţiune, dreptul de a încerca în mai multe direcţii, de a tatona formule spectacologice diverse a creatorilor mai mult sau mai puţin afirmaţi, precum şi a celor care nu şi-au găsit vocea pe alt tip de scenă. Reclamă, în schimb, o gîndire articulată artistic, estimarea corectă a posibilităţilor şi adaptabilitate la specificul underground. [...] Rămîn cei care se lasă provocaţi de relaţia directă cu publicul şi căreia îi răspund cu alte provocări, fie la nivel de text sau manieră de reprezentare ori prin apelul la elemente inedite, stabilind astfel un acord între limbajul de exprimare teatrală şi percepţia spectatorului de astăzi.
Atît marginalitatea, cît şi alteritatea rezultă cu pregnanţă şi din subiectele unei bune majorităţi a spectacolelor din underground. Sînt piese despre condiţia femeii (Monoloagele vaginului, Példástörténet) şi emigraţie (Casă străină, Alexanderplatz), despre minorităţi etnice (Casă străină, Canal) şi sexuale (www.nonstop.ro), despre exces şi normă (Hess, Kamikaze) etc. Le populează personaje cu probleme identitare sau de vîrstă, cu trecut neclar şi viitor incert, artişti în criză sau confruntaţi cu totalitarismul, indivizi marginali sau marginalizaţi de o societate care nu pune preţ decît pe succes, nu şi pe viaţa comună, anodină.
Referitor la interpretare, aici se remarcă o schimbare de stil, de raport cu cuvîntul scris, al cărui ritm îl exprimă nu numai prin rostire scenică, ci şi prin expresivitate corporală. Simpla enumerare a actorilor care joacă în producţiile din underground Ariel arată faptul că aceştia provin, pe de o parte, din teatrul de proză, iar de cealaltă parte, din cel de animaţie. O altă enumerare, cea a rolurilor pe care le-au interpretat, este de natură să evidenţieze gradul de complexitate sporit al sarcinilor lor scenice, de multe ori diferit de ceea ce sînt chemaţi să facă în mod obişnuit. Au avut astfel posibilitatea să-şi pună în valoare întreg potenţialul lor artistic. Exemplele în acest sens sînt numeroase şi acoperă toate gradele de trecere de la specificul artei fiecăruia înspre alte alte forme teatrale. [...]
Incontestabil [...], mişcarea underground începe şi se afirmă ca atare în spaţiul teatral românesc prin underground Ariel. Aici are loc, în mod programatic şi coerent, prima desprindere din pluton. Expresia, inspirată de un articol al Magdalenei Boiangiu [...], în care regretatul critic de teatru şi analist politic intuia devenirea în curs ce se producea la Tîrgu Mureş, defineşte cel mai bine primul deceniu de existenţă al underground Ariel şi dă titlul acestui volum.
Extras din volumul Desprinderea de pluton. underground Ariel 1999-2009, de Eugenia Anca Rotescu, editat de Teatrul Ariel