Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Cu scîndura pe Dunăre


Observator Cultural, octombrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sageata Dacă vreţi să vedeţi ce şi cum se mai întîmplă pe scîndură (pe scenă, adică, pentru cei care tot mai cred că finanţarea teatrelor e ban pierdut), la Dunărea de Jos, ori dacă, pur şi simplu, mai are balta peşte, nu apelaţi la SNCFR. Nici un tren nu mai circulă între Bucureşti şi Tulcea (sic!). Dacă vă descurcaţi printre ofertele de sex de pe străduţele din stînga Gării de Nord şi şantierul cît veşnicia dintre Basarab şi Carrefour Orhideea, puteţi prinde un maxi-taxi. Mai bine luaţi-vă maşină (şalupă/teleportor)...

Sageata De un an şi jumătate, la Tulcea s-a inaugurat un teatru: "Jean Bart". De notat excelenţa echipei de arhitecţi, pentru eficienţa şi estetica spaţiilor. Director: regizorul Ion Dore.

Sageata De altfel, întreg oraşul pare intrat în zodia recuperării, încercînd înlocuirea industrializării comuniste prin atractivitate turistică.

Sageata Cînd am ajuns la Tulcea, dramaturgul Ştefan Caraman (bancher tulcean, cum se ştie) tocmai lansa la apă scrisoarea-manifest pentru susţinerea dramaturgiei româneşti, invitînd Parlamentul la o iniţiativă legislativă, care să oblige teatrele bugetate public să joace 30% piese autohtone contemporane. Nu ştiu dacă verbul "a obliga" şi substantivul "artă" sînt compatibile şi nici dacă nădăjduita sincronie este astfel ajutată, însă, cu siguranţă, bugetul pentru cultură rămîne, pentru toate guvernele României, o ruşine fără egal. Pe de altă parte, o listă în care apar nume precum Everac, M. R. Iacoban ori Dinu Grigorescu pare mai degrabă colegă cu virusul AH1N1. Şi ar mai fi pe puţin două nume mai tinere care cinstesc gloria străbunilor citaţi. Mă tem că solidaritatea fără axiologie fie va goli cu totul sălile de teatru, fie le va umple de manele dramaturgice.

Sageata Din fericire, cu toată seceta financiară, şi anul acesta obstinaţia unui împătimit de teatru, Nelu Serghei, dar şi înţelegerea meritorie a forurilor locale, a făcut posibilă a IX-a ediţie a Festivalului de Teatru "Tragos", destinat trupelor neprofesioniste (denominare, la drept vorbind, ridicolă; spre pildă, de ce un spectacol nul ca valoare, al unui teatru "naţional", să zicem, este "profesionist"?). De altfel, spaţiul nord-dobrogean pare profund interesat de expresivitatea scenică, anual pachetul de studenţi plecînd către diferite şcoli de teatru, după stagiul în trupele locale de la Tulcea, Mahmudia, Babadag, Isaccea etc. Vîrfurile acestei ediţii au fost teatrele "Altar" din Tulcea şi "Traian Grozăvescu" din Lugoj. Cei dintîi, în regia lui Nelu Serghei (titular şi al rolului principal), au prezentat o montare inedită a Ursului cehovian, plecînd de la un fel de citire inversă. Ursul tulcean e un animăluţ vînos şi nervos, dar tot de jucat în lanţ de către demonismul strategic feminin, interpretat de Aura Stuparu. Haide, ucide-mă, dragoste!, bulevardul eclatant al lui Aziz Nesim, a fost montat la Lugoj de Maria Voronca, susţinută de două actriţe de o rară măiestrie a compoziţiei, Lăcrămioara Androni şi Ileana Căprariu, dar şi de simţul măsurii al partenerului lor de scenă, Ovidiu Decean. Altfel, mai atenta decizie repertorială şi evitarea exceselor instrumentale sînt subiecte de reflecţie pentru celelalte trupe participante. În orice caz, ediţia aniversară de anul viitor are toate motivele să fie susţinută ca un eveniment teatral real, dovedit de profesionalismul organizatoric al celei din toamna aceasta.

Sageata La două zile după debutul Tragosului, în amonte, la Brăila, începea a patra ediţie a "Zilelor şi nopţilor de teatru european", odată cu aniversarea a 60 de ani de la înfiinţarea Teatrului "Maria Filotti". Muzica lui Nicu Alifantis şi a lui Johnny Răducanu (feat. Ion Caramitru) şi viziunile regizorale ale Cătălinei Buzoianu, ale lui Victor Ioan Frunză şi Radu Afrim au fost punctele de forţă ale actualei ediţii a festivalului brăilean girat, încă o dată, de directorul teatrului, Veronica Dobrin, şi de cel al evenimentului, Doina Papp. Poeziei exuberante cromatic, melodic şi obiectual din Cîntarea Cîntărilor a Cătălinei Buzoianu i-a răspuns sarcasmul tandru din Omul pernă al lui Radu Afrim. La mijloc, două exerciţii de umor excepţionale: Identităţi, după Dumitru Solomon, în viziunea lui Frunză, şi Sufletul. Puncte de veghere, după Dimitré Dinev, în montarea lui Afrim. Spectacolul lui V. I. Frunză este, ca să zic aşa, un manifest mai convingător decît cel propus de Caraman. Silvia Tariq, Monica Zugravu Ivaşcu, Alin Florea, Radu Micu şi Marcel Turcoianu îşi plimbă spectatorii din hol, pe scări, prin zone de trecere, pentru a-i "deversa", la sfîrşit, pe trotuar, acolo unde încă se mai zbate peştele - biată-existenţă-umană-inundată-prin-subsoluri-întunecoase. Ingeniozitatea regizorului readuce în atenţie pe, probabil, cel mai interesant dramaturg român din a doua parte a secolului XX, dacă nu cumva singurul de reţinut dintre cei trăitori în această parte a continentului. Relaţia regizor/actor-spectator este un continuu schimb de tentaţii, ca între şoarece şi pisică, urcînd la absurd, coborînd la scenetă televizivă, semnificînd economic, exploziv, în decorul şi costumele Adrianei Grand, revenind în holul mic pentru a vinde o cămilă de aer, pentru a o trece de la un căutător la altul, de la o generaţie la alta, premeditînd întunericul ante-final, jocul în rare spoturi de lumină difuză, de imens efect.

Răspunsul, aşa-zicînd, oferit de Radu Afrim este unul de cutie italiană şi decor alarmant de clasic, pe care însă regizorul le foloseşte pentru a le dinamita continuu în hainele unei comedii negre, unde şi ultima sugestie cu putinţă este stoarsă de întreaga capacitate combinatorie. "Punctele de veghere" sînt, în definitiv, pretexte de priveghere, căci autorul austriac de origine bulgară chiar despre un priveghi balcanic în emigraţie povesteşte, iar regizorul trece tema, timp de aproape două ceasuri, prin toate retoricile scenice cu putinţă. Este, în definitiv, o glumă postmodernă, în care instrumentarul se aglomerează către final, într-o ritmicitate bine cîntărită, consecinţă a unui soi de ludic zglobiu.

Sageata Orice săptămînă dunăreană se încheie, cum e şi normal, acasă (puţintică răbdare, va fi el şi Bucureştiul port la Dunăre! - sau la mare, că tot se topesc galopant, după unii, gheţarii...). Acasă la Alexandru Dabija. Fiindcă, dacă pînă aici am citat patru comedii foarte bine făcute, se vede treaba că ori anul, ori criza e de bun augur. Pe de altă parte, apar numele a trei regizori (reiau, alfabetic): Radu Afrim, Alexandru Dabija, Victor Ioan Frunză. Din punctul meu de vedere, e vorba de numele de eficienţă maximă, în sensul axiologic de vîrf, ale regiei româneşti din ultimii ani. Iar Pyramus & Thisbe 4 You e, în pachetul citat de premiere, un finis coronat opus. Întrucît, folosindu-se de scena meşterilor din Visul unei nopţi de vară şi de scena de la Odeon, într-o proximitate actori-spectatori care nu lasă prea mult loc de desfăşurare celor dintîi, Dabija duce ironia pînă la capăt, neuitînd nici spectatorii, nici vreuna dintre meseriile teatrale, indiferent de orientarea sexuală ori doctrinară, căci "n-am venit să vă distrăm, ci să vă arătăm dispreţul", zice unul dintre personaje în a doua secvenţă a spectacolului. Fiindcă regizorul propune patru (de revăzut titlul) "montări": una unisexuată (ironie la tot ce vreţi şi ce se-nvîrte, de la facerea lumii, în jurul artei teatrale), una către şcoala de artă dramatică, una către teatrul de obligativitate cetăţenească, de şantier sau de cartier şi, în fine, singura vag tandră, cea către refacerea "adevărată" a textului shakespearian cu maşinişti şi recuziteri reali ai Teatrului Odeon. Fiecare dintre cele patru secvenţe se individualizează prin retorică şi mişcare, fără a părăsi pretextul, ba chiar, aş zice, citindu-i, în adecvare cu timpul pe care-l trăim, întreg potenţialul subtextual.

Sageata Stagiunea începe, iată, excelent, în pofida bocitoarelor de serviciu, a doctoranzilor în apocaliptică şi a martorilor lui 2012, demonstrînd că există din plin evenimente reale, nu doar amănunte fără importanţă (chiar nu glumesc), cum ar fi alegerea unui oarecare preşedinte (de stat, de scară de bloc, nu-mi amintesc exact...).



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer