Probabil că vă aşteptaţi la niscai păreri despre omnibusul păstorit de Cristian Mungiu - un soi de "Noi aventuri în Epoca de Aur" - sau despre debutul în regie al lui Bobby Păunescu - Francesca, proaspăt sosită din lagună - dar nu. Adică nu încă. Mai spre final de an, când trecem în revistă toate producţiile neaoşe. Aşa. Înainte de a purcede cu cronichetele vă anunţ că s-a întors pe ecrane clasicul Toy Story, acum în 3D - deşi nu văd cum acest tratament, din ce în ce mai popular, l-ar putea îmbunătăţi.
Funny People / Tipi simpatici (****, regia Judd Apatow) este abia al treilea film semnat de omniprezentul guru al noului val (sic!) american de comedie. Semnat în calitate de regizor, vreau să zic - dânsul, când nu regizează (The 40 Year Old Virgin, Knocked Up), scrie (Walk Hard, Pineapple Express), iar când nu scrie, produce (Forgetting Sarah Marshall, Superbad, viitorul Get Him to the Greek). Dacă l-aţi poziţionat pe individ, înseamnă că-i ştiţi reţeta (duios, dar vulgar, cinic, dar hilar, subversiv, dar cu tupeu) şi-i cunoaşteţi amicii (Paul Rudd, Bill Hader, Jason Segel, Joe LoTruglio, Danny McBride, Elizabeth Banks, Jane Lynch, Leslie Mann, Seth Rogen, Jonah Hill, etc.) Ultimii trei apar şi-n acest al treilea opus, ceea ce n-ar trebui să mire pe nimeni - poate ar trebui să mire faptul că Adam Sandler (în rolul unui comediant care află că va muri) reuşeşte un personaj complex, totodată egoist şi ataşant, dar filmul (cu toate lungimile-i) e atât de iscusit construit încât n-are încotro.
Year One / Anul unu (*, regia Harold Ramis) este... ia te uită, un film produs de Judd Apatow ("f***ing hell, not him again!", cum ar zice Jarvis Cocker). Şi regizat de omul care a făcut Caddyshack. Şi Groundhog Day. Şi jucat de Jack Black şi Michael Cera. Şi-n care apar, evident, o mulţime de tipi simpatici: Bill Hader, Paul Rudd (evident!), David Cross, Hank Azaria, Christopher Mintz-Plasse, Ramis himself. Şi care e jalnic. Un concept (comedia biblică) dus pe culmile sublimului, ce-i drept, de Monty Python's Life of Brian, dar în continuare ofertant, slavă Domnului! Şi-atunci? Nici măcar un singur banc memorabil în acest film, nici măcar un gag, nici o poantă, nimic. Cum e posibil, date fiind numele pomenite mai sus? Allah e mare. Prin comparaţie, Istoria rescrisă de Mel Brooks e o capodoperă. De fapt, chiar şi fără comparaţie.
District 9 (****, regia Neil Blomkamp) este, aşa cum era anunţat (şi asemeni surprinzătorului Cloverfield în 2008) revelaţia anului - în materie de action, SF şi poate chiar mai mult. Probabil ştiţi istoria - Peter Jackson l-a angajat pe junele Blomkamp să regizeze Halo, proiectul a căzut, Jackson i-a spus "fă ce vrei"!, drept care sud-africanul a propus o versiune de cinema a scurtului său de senzaţie Alive in Joburg (2005, vizionabil pe youtube) şi bum! Nici n-ai timp să aplauzi ideea centrală (alienii au rămas în pană deasupra Johannesburg-ului şi astăzi locuiesc în ghetouri şi mănâncă hrană de pisici) sau demersul stilistic (un soi de The Office meets Bad Taste) că te pomeneşti subjugat de drama personajului central, Wikus Van De Merwe (un soi de Păcală pentru afrikaans, jucat de amatorul Sharlto Copley - votul meu pentru Oscarul 2010), iniţial grotesc, apoi tragic şi pînă la urmă sublim. N-aş vrea să divulg prea multe, nici din plăceri, nici din hibele inerente unui debut atât de ambiţios - mergeţi la cinema, filmul vă va convinge mai repede decât aş putea eu spune "apartheid".