Ziua a cincea - TIFF, 2010

A trecut jumătate din TIFF, în competiţie au fost proiectate opt filme din douăsprezece. Pînă acum preferatul meu este Nothing Personal. Un film olandezo-irlandez, o viziune originală asupra însingurării şi asupra unei noi forme de iubire. O iubire negociată cu scopul de a nu pierde sălbăticia şi singurătatea care ţin personajul feminin, cel puţin, într-o stare nealterată de libertate. Îmi place mult şi R, pe care din punct de vedere al relaţiei dintre formă şi conţinut îl aşez pe primul loc între filmele care au ca subiect viaţa din puşcărie. Dacă nu avea ca înaintaş atît de apropiat Un prophète, R ar fi fost cu siguranţă mult mai bine văzut în cinematografia contemporană. Tot în frunte se află şi Mundane History, odiseea thailandeză în care viaţa şi umanul în genere sînt prinse într-o odisee cosmică a naşterii şi a morţii.

Ieri (marţi) vremea a fost tot cîinoasă. Nori, ploaie, frig. Azi e prima zi de joia trecută încoace în care soarele mişcă pe cer la vedere. Ziua de azi e plină de vizionări, de aceea mă voi rezuma în relatarea aceasta la proiecţiile care au rulat ieri seară în competiţie.

Felicia, înainte de toate este primul film în elaborarea căruia Răzvan Rădulescu semnează şi regia, alături de Melissa de Raaf, nu numai scenariul. Felicia nu este un film împlinit. Felicia trebuie să se întoarcă în Olanda după o vizită de o săptămînă la părinţi. Trăieşte acolo de douăzeci de ani, a fost căsătorită cu un olandez, Maarten, de care a divorţat de ceva vreme, au împreună un băiat, Marc, pe care Felicia trebuie să îl ia din tabără în ziua următoare. În ceea ce priveşte întoarcerea în Olanda, lucrurile nu decurg ca la carte, astfel că Felicia are de rezolvat o serie de probleme stringente.

Problema filmului stă în felul în care îşi derulează povestea: se artificializează necontenit prin minuţiozitatea pe care o etalează în fiecare secvenţă. Discuţii de familie, cicăleli necontenite, contre, atît de atent luate sub lupă, cu o dorinţă de cuprindere a universalului atît de mare (altfel spus, cu o dorinţă atît de mare de a cuprinde toate situaţiile umane posibile în imaginile de pe ecran), încît secvenţele se descompun precum un puzzle aruncat în aer fără a avea piesele lipite unele de altele. Filmul vrea să fie uman, vrea să reproducă intimitatea căminului, a relaţiei părinte-copil - pentru a-i arăta adevărata natură. După cum ştim de la Freud, sau din piesa Mother a celor de la Pink Floyd, relaţia părinte-copil presupune o dialectică stăpîn-sclav în măsura în care părintele ştie deja tot din start. Asta e şi miza filmului, să dezbrace această relaţie de făţărnicie, să pună spectatorul faţă în faţă cu propria nemernicie, fiindcă s-ar putea să ajungem cu toţii acolo, în postura de părinte. Dar nu reuşeşte să convingă în această aventură. Prin ceea ce spun caracterele de pe ecran, prin insistenţa cu care sînt îngroşate situaţiile - fie prin lungirea excesivă a fiecărui moment, fie prin repetiţia aceluiaşi tip de replici, fie prin izbucniri deplasate ale personajelor, deplasate în relaţie cu restul întîmplărilor de pe ecran -, secvenţele filmului aduc în prim plan personaje bigger than life, personaje pe care nu le poţi crede întotdeauna în situaţiile prezentate. Paradoxul pe care l-am trăit la această proiecţie e de a înţelege (şi de a şti) că în realitate ideile despre care vorbeşte filmul sînt valide, însă în povestea de pe ecran, în felul în care curge ea, sînt greu de acceptat.

Cînd ai pe platou o actriţă atît de bună cum e Ozana Oancea (ea însăşi o dovedeşte în Captivi de Crăciun şi în momente din Felicia), dacă ea ratează anumite replici, dacă nu e convingătoare într-o situaţie, problema trebuie să fie în replici şi în felul în care acestea sînt legate de realitatea internă a lumii pe care o zugrăveşte filmul. Iar Ozana Oancea e neconvingătoare în două pasaje esenţiale ale filmului: în reacţiile pe care le are în aeroport cînd află că a fost închisă îmbarcarea pentru Amsterdam şi în felul în care îi spune mamei sale păsul de o viaţă. În acelaşi timp, în această secvenţă de final mama Feliciei este absolut terminată ca personaj fără ca filmul să ofere motivaţia necesară pentru a valida această atitudine. Nu poţi cere spectatorului să umple cu situaţii exterioare filmului diferenţa sentimentală negativă care să ducă la o asemenea izbucnire, prin care nu numai personajul este desfiinţat, ci însăşi ideea de mamă. Din cauza aceloraşi considerente, şi cheia realistă a filmului e alterată. Rădulescu şi de Raaf lucrează cu timpul şi ritmul real al întîmplărilor prezentate, vor să surprindă faptele aşa cum ar fi ele în realitate, să le observe şi - inevitabil, ca în orice act care implică aparatul de filmat şi privirea - să le descompună. Doar că în măsura în care situaţiile nu conving, metoda nu va convinge nici atît.

Celălalt film din competiţie a venit din Serbia. E un proiect realizat de Vladimir Paskaljevic cu banii săi şi ai prietenilor şi cu sponsorizări. E despre societatea actuală din Serbia, care e cam ca a noastră şi e prezentată o idee mai bine decît în filmele noastre de doi lei. Gangsteri locali, curve, afaceri, înşelări şi aşa mai departe. Filmul se numeşte Devil's Town. Nimic esenţial nici ca subiect, nici ca realizare.