Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Felicia, înainte de toate

Ozana Oancea, revelaţia din Felicia, înainte de toate: Evitând să mă ratez în mod nasol, m-am lansat în mod mişto


, un interviu cu

Hotnews.ro, iunie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cazul Ozanei Oancea e singular. Când toată lumea vrea să devină celebră şi să devină celebră azi, ea a avut tăria să aştepte. Absolventă de actorie, a jucat la Craiova în mai multe piese regizate de Silviu Purcărete, după care a intrat în echipa Festivalului Transilvania ca manager relaţii internaţionale. Nu a considerat că e sub demnitatea ei artistică. La 40 de ani a debutat în cinema direct într-un rol principal, în Felicia, înainte de toate, de Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf. Wim Wenders a spus despre ea că a fost pentru el descoperirea Festivalului Transilvania 2010. În interviuri, Ozana Oancea e aşa cum te aştepţi: cu picioarele pe pământ, modestă, echilibrată.

Iulia Blaga: Cum e posibil să izbucneşti aşa într-un prim rol principal, fără să fi avut o minimă experienţă în cinema?
Ozana Oancea: Cred că trebuie spus un lucru: textul acela e foarte bine scris. 95% din succesul acestui film stă până la urmă în faptul că e foarte bine scris şi gândit. La întrebarea propriu-zisă nu ştiu cum să răspund. Cred că sunt foarte mulţi actori buni care n-au avut norocul ăsta, pleaşca de a se întâlni cu un rol care să li se potrivească, care să vină la timpul potrivit. Altfel, nu ştiu ce să zic.

Da, lumea nu mă ştie prea bine. Am jucat la teatru în spectacole relativ puţine, dar care au avut o viaţă lungă. M-am dus la teatrul din Craiova la spectacolele lui Silviu Purcărete care s-au jucat pe o perioadă foarte lungă de timp şi care au făcut multe turnee. Am avut noroc: am fost răsfăţată de direcţia de atunci a teatrului, fiind distribuită numai în spectacolele cu şanse mari de reuşită.

I.B.: În timpul acesta dădeai şi probe pentru film?
O.O.: Asta s-a petrecut în anii '90, până în 2000, când nu exista boomul cinematografic de acum. Pe atunci am fost foarte puţin chemată la probe. Nici nu m-am zbătut foarte tare, dar nici nu era foarte interesant. Regret faptul că am terminat UNATC-ul înainte să se pornească cât de cât secţia de cinematografie şi n-am jucat în filme de institut. Ele aproape că lipseau pe atunci. Sufăr în continuare de complexul de a nu fi făcut un pic de antrenament.

I.B.: Dar asta nu se vede absolut deloc. Ai putea să spui cât a venit în rol de la tine şi cât de la cei doi regizori?
O.O.: De la mine a fost o oarecare atenţie pentru ce se întâmplă în ultima vreme. Probabil că m-am uitat nu cu încordare, ci cu o atenţie pozitivă la ce se întâmplă în jurul meu. Răzvan a vorbit foarte mult cu mine despre personaj şi despre cum l-a gândit. Nu pot spune că am repetat foarte mult, dar am vorbit foarte mult, am citit, am stat destul de mult timp împreună înainte de începerea filmărilor.

Răzvan nu e genul de regizor care să epuizeze un actor punându-l în faţa unor sarcini inventate de el pentru plăcerea lui sau pentru mai ştii ce nevoi ale lui. Sunt unii regizori care pun actorii în foarte multe situaţii pentru că aşa simt ei că lucrează. La Răzvan a fost destul de uşoară perioadă asta de pregătire, cu această singură caracteristică: el ne-a vorbit tuturor, amândurora adică (n.red.- Ozanei Oancea şi Ilenei Cernat), mult despre film, despre ce a simţit şi de unde a pornit nevoia lui de a face filmul. Cred că ne-a încărcat într-un fel cu durerile lui personale şi le-a făcut să fie ale noastre.

"Mi-am găsit puncte comune mai mult cu viaţa olandeză a Feliciei"

I.B.: Răzvan Rădulescu a spus pe scenă la Cluj, unde filmul a fost prezentat recent în cadrul Festivalului Transilvania, că nu are acest gen de relaţie cu părinţii săi şi că aceştia oricum nu se vor recunoaşte în părinţii de pe ecran. Tu ai avut o cât de mică referinţă autobiografică?
O.O.: Mai mult în viaţa olandeză a Feliciei decât în cea din România, cu mama ei. Mama mea s-a supărat pe mine pentru că, într-un alt interviu, am povestit puţin despre neîmplinirile relaţiei noastre - care sunt de altă natură sau de altă factură decât cele din film. Da, nu e o relaţie aşa cum mi-aş dori-o eu, dar cred că din alte motive.

I.B.: Mi-ai spus că ai citit comentariile la cronica filmului de pe Hotnews.ro. Ştii că unii cititori au mărturisit că au plecat din ţară şi din cauză că nu se înţelegeau bine cu părinţii. Crezi că acesta e un lucru emblematic pentru o generaţie?
O.O.: Eu nu am perceput atât de acut acest aspect. Faptul că tu l-ai evidenţiat în cronica ta a născut într-adevăr reacţiile astea. Mie mi se părea - şi Răzvan cred că a crezut aşa - că plecarea aceasta nu e neapărat o plecare la 3.000 de km. Poate să fie şi la 3 km. Pe mine m-a uimit faptul că m-au găsit pe mail două surori, rude de-ale mele de la Sibiel, care sunt la Bucureşti la studii, dar cu care nu am o legătură constantă, şi care mi-au spus după ce au văzut filmul că situaţia din film seamănă cu plecarea lor de la Sibiel la Bucureşti.

I.B.: Distanţa e relativă.
O.O.: Asta zicea şi Răzvan, că el nu s-a îndepărtat niciodată foarte mulţi kilometri de apartamentul în care a copilărit, dar că fiecare reîntoarcere seamănă cu una care s-ar petrece de la o distanţă foarte mare. Melissa spune acelaşi lucru, că te simţi musafir în casa ta, a părinţilor tăi, indiferent cât de mult te-ai îndepărtat de ea. Eu nu locuiesc în casa în care am copilărit, dar locuiesc cu mama mea într-o casă destul de mare. Nu mă simt musafir, dar de fiecare dată când plec câte un pic, într-adevăr mă aşteaptă o masă a revenirii, care e o mai mult o masă decât o revenire.

I.B.: Wim Wenders a spus la TIFF că pe tine te-a remarcat din tot festivalul. Va duce asta la un film împreună?
O.O.: Nu ştiu. E unul dintre multele frumoase complimente pe care le-am primit. Mi-e foarte preţios şi ce a spus soţia lui, Donata Wenders, la vernisajul expoziţiei sale de fotografie. A spus ceva de genul că sunt un star - la o expoziţie de fotografie la care mă ocupasem de transport, de asigurări, de găsirea spaţiului şamd. Dar era într-un context foarte frumos... Sunt nişte oameni foarte calzi şi foarte apropiaţi.

I.B.: Dar cum se împacă postura prezentă de revelaţie actoricească cu cea de organizator relaţii internaţionale la Festivalul Transilvania?
O.O.: Păi nu s-au amestecat foarte tare, dacă stau să mă gândesc. Eu mi-am făcut treaba pe care o făceam în fiecare an la TIFF, doar că în acest an am renunţat la unele lucruri pe care trebuia să le fac, adică la pregătirea participării celor din juriu, pentru motivul că apăream într-un film din competiţie. N-am mai purtat niciun fel de corespondenţă cu ei, iar pe perioada festivalului am fost foarte rezervată, adică le-am dat bună ziua şi cam atât.

I.B.: Mulţi actori preferă să aştepte să îi sune regizorii decât să muncească, mai ales în stafful unui festival, pentru alţi actori care vin "pe covorul roşu".
O.O.: Nu am făcut-o cu gândul că asta e calea pentru a ajunge şi eu într-o bună zi pe covorul roşu. De obicei e tocmai invers. Eşti tratat destul de rău dacă îţi asumi poziţia asta, dar uite că mie mi-a ieşit aşa, din întâmplare. Pentru că am vorbit de Craiova, cam asta era poziţia mea şi de acolo. Eram angajată ca actriţă dar, pentru că teatrul făcea multe turnee şi nu avea un international relations manager, contribuiam la cantitatea de muncă aferentă unui asemenea post inexistent împreună cu directorul teatrului, Emil Boroghină. Am stat mult pe lângă el şi de multe ori am fost în postura asta pentru că ştiam câte ceva despre trupă, despre program, puteam răspunde şi dacă erau solicitări de presă, pentru că vorbeam limbi străine mai bine decât restul trupei. Pe de altă parte jucam şi în spectacole.

"Am văzut în jurul meu multe actriţe de teatru care s-au otrăvit"

I.B.: Nu e cam mult?
O.O.: Nu, e foarte bine. Eu atunci mă simt cu adevărat mulţumită, când e şi pe o parte, şi pe cealaltă. Pentru mine aşa funcţionează cel mai bine. Nu-mi place să fiu actriţa zăpăcită care nu ştie când vine s-o ia maşina, nu ştie unde să meargă, să-i aducă cineva un pahar cu apă, dar unde e closetul... Mi se pare că suntem nişte oameni maturi şi că ne putem descurca. Sigur, e foarte bine când cineva se îngrijeşte de tine şi îţi spune unde să te duci, ce interviuri ai. Aşa au făcut cei de la HiFilm în ultimele zile când au lansat filmul. Au făcut o treabă extraordinară - bannere, roll-up-uri, afişe, amplasate în gară, în aeroport, pe Magheru, în magazine. Nu ştiu în ce măsură asta va însemna că vom avea un record de spectatori, dar lumea ştie de film.

I.B.: Revin la momentul când te-ai decis să faci şi altceva decât actorie. Cum te-ai hotărât?
O.O.: Cum îşi iau unii un an sabatic, eu mi-am luat mai mulţi ani sabatici de la viaţa mea de actor.

I.B.: Şi în toţi aceşti ani te-ai gândit că va veni ziua când vei da lovitura?
O.O.: Nu. Eu nu am vrut neapărat să dispar, ci să fac altceva. Iar faptul că am făcut altceva m-a încărcat foarte bine pentru revenirea asta. Am avut mult de lucru şi am făcut-o cu bucurie, Am vrut să învăţ nişte lucruri şi, atât timp cât poţi învăţa "on the job", cred că am învăţat. Eu cred că şi faptul că m-am străduit puţin m-a ajutat acum, pentru că n-a fost mereu uşor, iar rolul acesta nu m-a făcut să stau acasă, să beau un cocktail şi să mă bucur: "vai, ce bine îmi pare, am primit un rol principal!", ci să-l privesc cu serenitate maximă. Pot să spun: "Uite, lucrurile astea s-au răsplătit într-un fel, se echilibrează lucrurile"...

I.B.: Da, dacă ştii să aştepţi şi nu-ţi rozi unghiile şi nu te uiţi la ceilalţi...
O.O.:... şi nu te otrăveşti. Pe mine asta m-a speriat. Am văzut în jurul meu multe actriţe de teatru care s-au otrăvit. Unele dintre ele au avut tinereţi la fel de frumoase şi de "glorioase" ca a mea, dar pe urmă lucrurile s-au diluat şi s-au brânzit în amărăciune şi frustrare. De asta am fugit, de fapt. Sunt bucuroasă pentru că am evitat să mi se întâmple asta şi uite că evitând să mă ratez în mod nasol, m-am lansat în mod mişto. Dar nu cred că există o reţetă universală, cred că fiecare are formula lui.




 Toate articolele despre Felicia, înainte de toate


1 comentariu

  • Notă
    Andrei Gorzo [membru], 19.06.2010, 15:26

    Într-o însemnare de jurnal din 1989, Alexandru Tatos se arată convins că o "studentă la IATC" pe nume Ozana Oancea ar fi "excelentă" într-un rol din filmul pe care-l pregăteşte la momentul acela - "Cine are dreptate?". Din următoarele lui însemnări nu reies motivele pentru care n-a fost să fie. (Tatos, "Pagini de jurnal", Nemira, p. 639.)

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Iulia Blaga
 Alte articole de Ozana Oancea


Alte articole

 10 ani cu filmul românesc. Episodul 10 - Anul 2010, Iulia Blaga
 Alegerea Feliciei - Felicia, înainte de toate, Iulia Blaga
 Emoţia, înainte de toate - Felicia, înainte de toate, Ileana Bîrsan
 Cu un martiriu toţi sîntem datori - Felicia, înainte de toate, Codruţa Creţulescu
 Cinemaul românesc, înainte de toate - Felicia, înainte de toate, Valerian Sava
 Toate articolele despre Felicia, înainte de toate


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer