Să nu anticipăm, pentru că înainte de gală, ar mai fi două filme din competiţie şi un special screening de trecut în revistă. Primul din cele trei e Drei, făcut de internaţionalul (sic!) Tom Tykwer la el acasă, cu actori de limbă germană. Deci nu blockbuster, ci film de luat ochii prin festivaluri şi, în acelaşi timp, film de public. Comedie cu accente dramatice, Drei e povestea unui triunghi amoros atipic nu atât prin tipul de relaţii pe care se formează (atât hetero, între cei doi parteneri de viaţă şi între ea şi amant, cât şi homosexuale, între el şi acelaşi amant), ci prin felul în care regizorul scenarist a ales să-l rezolve - nu vă pot da finalul, dar indiciul e "there's no I in threesome". Latura dramatică a filmului e cât se poate de serioasă, cancerul fiind cauza declanşatoare a crizei din cuplu... dar nu unica, pentru că un triunghi amoros funcţional nu se poate susţine doar din tragedie. Pentru asta e nevoie şi de destin şi, desigur, de liber arbitru. Din păcate, filmul e prea lung şi în partea a doua trenează. Nu ajută foarte mult nici dialogurile excesiv de intelectualiste, care trebuie luate în serios dar care au şi accente ironice (cum umorul german şi anumite referinţe locale îmi scapă, am ajuns să fac confuzii între cele două posibile interpretări), nici alegerile stilistice pe alocuri cacofonice (balerini ce-ţi rezumă-n dans povestea, split screens, monologuri explicative, filmări din toate unghiurile, recitări de poezii şi episoade autoreferenţiale - Lola rennt). Dar Drei e departe de a fi fost unicul film de la Veneţia care, după cum spun englezii, overstayed its welcome...
Acelaşi lucru - lungimea exagerată - i se poate imputa şi Furtunii lui Julie Taymor. Cum, mi s-a părut lungă The Tempest / Furtuna la numai 110 minute, când textul shakespearian nu poate fi cuprins nici în patru ore? Da! În primul rând, pentru că adaptarea textului e caraghioasă şi facilă (Shakespeare pentru începători?), în condiţiile în care, vizual vorbind, filmul e cât se poate de modernist. Distonanţa limbaj-imagine e atât de flagrantă încât, pentru a salva ce se mai poate salva, îţi vine fie să-ţi acoperi urechile, fie să închizi ochii. În al doilea rând, pentru că mi s-a părut o distribuţie dezamăgitor de neinspirat aleasă. Cei doi amorezi, Miranda şi Ferdinand (Felicity Jones şi Reeve Carney), sunt ideali pentru generaţia Twilight şi, în dicţionarul meu, asta înseamnă incompatibili cu publicul lui Shakespeare. Modificarea lui Prospero în Prospera nu m-a deranjat în mod special, Helen Mirren fiind unul din lucrurile bune ale filmului, dar raison-ul a fost cel de "echilibrare a raportului de forţe între femei şi bărbaţi" - Taymor dixit (filmul se concentrează pe înfruntarea Prospera - Caliban), iar asta înseamnă o impardonabilă alterare a scopului / mesajului operei literare - puterea de iertare a sufletului nobil. Dijmon Hounsou e un Caliban atipic - blestemele colorate, trademark-ul personajului, nu prea-i ies bine pe gură (au suculenţa unor lovituri de ciocan) - şi, odată cu apariţia lui Trinculo (Russell Brand în propriul rol) şi-a lui Stephano (Alfred Molina), se duce naibii şi-al doilea mesaj (cât de nocive pot fi visele de mărire ale nebunilor) al textului, trio-ul fiind redus la stadiul de comic relief puternic alcoolizat. Ariel (Ben Whishaw) cântă des şi dispare în efecte speciale à la Boney M, iar cvartetul Alonso, Sebastian, Antonio şi Gonzalo, rămas cu o treime din replici, pare doar un soi de umplutură...
Cum tot umplutură e şi ce se pseudo-ntâmplă cu personajul jucat de Stephen Dorff în câştigătorul Leului de Aur de la Veneţia 67. Excelent descris de Todd McCarthy (acum la IndieWire) drept "a junior league Antonioniesque study of dislocation and aimlessness", Somewhere e un film despre nimic, în care nu se-ntâmplă nimic şi din care nu rămâi cu nimic. Pe principiul "săraca fată bogată", Sofia Coppola încearcă să ne arate cât de singure sunt celebrităţile şi că şi ele, la fel ca noi ceilalţi, tânjesc după lucrurile simple - o lăiniceală pe canapea (la Chateau Marmont), o îngheţată bună (la 3 dimineaţa, într-un hotel de 5 stele din Milano), o plimbare cu fiica (şi cu elicopterul), o relaţie meaningful (sau nu, căci între aventuri ocazionale şi stripperiţe gemene nu prea e timp de profunzime), etc. Aţi priceput ideea...
După 98 de minute de nimic (nici măcar cursivitate, căci filmul e construit sub formă de vignete), alegerea lui Tarantino pare şi mai dubioasă. Adică mai toţi cei prezenţi la Veneţia am căzut de acord că nu a existat niciun film "wow" în competiţie. Şi totuşi, atât prima jumătate din Venus noire cât şi partea a doua din Post Mortem au avut mai mult material de Leu de Aur decât Somewhere de la primul la ultimul cadru. Ca să nu mai spun de Balada triste de trompeta, premiat pentru scenariu şi regie - dacă tot le-a plăcut juraţilor atât de mult cât să-i dea principalele două premii (care ţin de calitatea unui film, adică), de ce nu i l-au dat, pur şi simplu, pe cel mare? Ar fi fost mai aproape de genul de cinema pe care-l gustă Tarantino şi l-ar fi bucurat pe Andrei... Aşa cum, în treacăt fie spus, l-a bucurat premiul Europa Cinemas pentru cel mai bun film din Venice Days primit de Le bruit de glaçons a lui Bertrand Blier (iar pe mine, şi premiul Critics' Week primit de debutul Pernillei August, Beyond). Mă abţin de la comentarii în ceea ce priveşte premiul tehnic luat de rusescul Ovsyanki / Silent Souls şi cel de "artista emergente" luat de Mila Kunis în Black Swan, pentru că filmele cu pricina au fost prezentate înainte de sosirea noastră pe Lido. Aceeaşi chestie cu premiul de interpretare feminină - n-am văzut-o pe Ariane Labed în grecescul Attenberg, dar alţii au văzut-o, şi tot pe "venusiana" Yahima Torres mizau. Iar la interpretare masculină (Vincent Gallo în Essential Killing) şi la premiul special al juriului (acelaşi EK) sunt prea şocată pentru a mai comenta, din motive expuse atunci când am scris despre film. Cât despre premiul special oferit lui Monte Hellman, omul care l-a lansat pe Tarantino (din nou, relaţia celor doi nu poate fi ignorată), acesta a sunat similar premiului primit de Clint Eastwood la Cannes, atunci când Sean Penn n-a putut să-i premieze altfel Changeling-ul. Cu deosebirea că Eastwood îl primea "ca să nu se supere" (această jignire l-a supărat mai tare), iar Monte Hellman l-a primit reparatoriu, fiind mai degrabă o recompensă pentru Cockfighter şi Two-Lane Blacktop, filme cu care, cu siguranţă, Tarantino a crescut, decât pentru copilărescul (totuşi) Road to Nowhere.
Concluzia? Festivalul de la Veneţia e mai aproape de Berlinală decât de Cannes în ceea ce priveşte selecţia (mediocră), organizarea (diletantă) şi atmosfera (relaxată). Tocmai de aceea, la fel ca la Berlin, alergătura între filme şi trezitul dis de dimineaţă (după culcări târzii în noapte) nu mi s-au părut istovitoare ci un soi de a means to an end, în care end-ul au fost ceva filme okay-ish, niscai mese bune, compania şi două descoperiri alcoolice (sgroppino, amestec de sorbetto de lămâie şi prosecco, şi spritz-ul, amestec de prosecco şi lichior Aperol) de-a dreptul memorabile. Păi nu-i chiar rău...